Percepția diferă, valoarea nu

Prima dată am ascultat Requiem pentru soliști, cor și orchestră de Giuseppe Verdi la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova acum mai bine de patru ani.

Atunci mi s-a părut o compoziție plină de distincție, cu un fior religios mai degrabă abstract și m-a trimis cu gândul la grandiosul documentar Civilisation al lui Sir Kenneth Clark.

De atunci, au trecut o pandemie, un război neterminat, incertitudini sociale și picaje economice.

Deși nu sunt chiar plămadă moale în calea istoriei, om sunt și nimic din ce este omenesc nu îmi este străin, așa că eram curios cum o să receptez lucrarea lui Verdi după toate zguduirile astea.

Am regăsit-o, am recunoscut-o, dar au fost și unele diferențe notabile.

Cred că principal lor izvor a fost dirijor Jin Wang, ale cărui generozitate și dedicare îmi erau familiare și le-am văzut din nou desfășurându-se în modul în care condus armia cea mare a filarmonicii, reunind atât orchestra și corala academică, precum și pe soprana Diana Țugui, mezzosoprana Alexandra Leșiu, tenorul Fabio Serani și basul Corneliu Huțanu.

Ce m-a surprins și încântat deopotrivă a fost inventivitatea, manifestată prin ideea simplă, dar de efect, de a pune pe unul dintre suflători să cânte de pe holul instituției, astfel încât noi, spectatorii, ne-am văzut captivi într-un veritabil câmp magnetic al muzicii, părtași direcți la vibrația ei.

De asemenea, mi-a plăcut enorm relația personală pe care dirijorul Jin Wang a stabilit-o cu unii dintre instrumentiști, mai ales pentru momente-cheie pe care le voia punctate într-un mod anume. A fost cazul contrabasului lui Ion Birovescu sau tobei tunătoare a lui Sorin Săceanu.

Prin toate aceste expresii artistice, Requiemul ne-a vorbit despre caracterul vremelnic al existenței, așa cum se cuvine.

Dar ne-a vorbit și despre revoltă împotriva sorții, despre duioșia momentelor de afecțiune, despre ce mult înseamnă să ne punem vocile la unison, pentru a stăvili absurdul existenței.

Și, nu știu cum, prin acea miraculoasă hoinăreală a minții umane, așa cum numai muzica o poate stimula, m-am pomenit amintindu-mi de câteva versuri din Luceafărul, pe care le las pe post de încheiere, pentru că n-aș ști să spun ceva mai bine de atât:

Tu vrei un om să te socoți,

Cu ei să te asameni,

Dar piară oamenii cu toți,

S-ar naște iarăși oameni.

Imaginile sunt surprinse de prietenul meu meloman, Daniel Botea.

Resuscitarea unui Lord

Ca ma apuca transcendenta cand sunt la concertele de la Filarmonica „Oltenia” din Craiova nu mai este o noutate, insa directiile in care aceasta vireaza sunt de-a pururea surprinzatoare.

De pilda, stand eu si lasandu-ma coplesit de Requiemul pentru solisti, cor si orchestra al lui Giuseppe Verdi, dirijat cu verva de olandezul Theo Walters, m-am pomenit intorcandu-ma spre un monument al audio-vizualului si al culturii – seria Civilisation a lui Sir Kenneth Clark.

Nu-mi place eticheta de „documentar” care i se aplica acestei realizari monumentale; discursurile care insotesc exceptionalele imagini si locuri prin care ne poarta istoricul de arta englez compun o aventura nemaivazuta in modul cum a evoluat lumea europeana de-a lungul secolelor care au urmat caderii Imperiului Roman. Iar peste toate se suprapune o muzica de o calitate exceptionala, asemanatoare celei la care eram expus in sala filarmonicii.

In timp ce orchestra, corul si solistii Requiemului (Renata Vari – soprana, Asineta Raducan – mezzosoprana, Pataki Adorjan – tenor, Ion Dimieru – bas) imi asigurau fundalul sonor, m-am vazut din nou calatorind prin sublima asprime a insulei Michael Skellig, incercand sa deslusesc traseul catre revelatie in labirintul de pe podeaua Catedralei din Chartres, ramanand mut de uimire in fata Sarutului lui Iuda din Capela Scrovegni de Giotto sau lasandu-ma apasat de grandoarea Capelei Sixtine.

Insa seria Civilisation a lui Sir Kenneth Clark nu mi-a trezit doar asocieri senzoriale. Insusi prezentatorul, la finalul unui episod, sintetiza miracolul muzicii precum cea pe care o audiam chiar atunci:

Habar n-avem ce spun acesti interpreti in timp ce canta si, totusi, stam cu orele sa ii ascultam.

Muzica este translatorul universal.