Cartografierea structurilor puterii și imaginile sale tranșante ale rezistenței, revoltei și înfrângerii individului.

Aceasta a fost motivația juriului Nobel când i-a acordat premiul lui Mario Vargas Llosa.

Și aceasta poate fi și descrierea abstractă a filmului Sophie Scholl – Die letzten Tage (Ultimele zile a lui Sophie Scholl).

În Germania nazistă a anului 1943, o studentă și fratele ei distribuie manifeste împotriva regimului care dusese țara în război cu lumea, e arestată, judecată și condamnată la moarte.

Pelicula urmărește acest traseu kafkiano-represiv, redat cu un amestec un pic inegal de scene dramatice (însoțite de o muzică exagerat de dinamică) și altele pur retorice, mai de efect. Dacă e să recurg la clișee, e un produs nemțesc, solid, dar nu foarte subtil.

Există totuși o bucată a filmului când o anume subtilitate e totuși atinsă. E secvența interogatoriului care îi opune pe Sophie Scholl anchetatorului Robert Mohr (jucat excelent de Alexander Held), când simți că asiști la un Skandenberg moral, în care reprezentatul puterii aproape o doboară, pentru ca, printr-un efort de voință și conștiință, aparent neputincioasa studentă reușește să ridice mâna adversarului și să îl facă să tremure în convingerile-i nestrămutate.

În rolul principal, Julia Jentsch își compune gama extrem de variată de reacții pe un fond de platitudine care îi servește tocmai pentru a le reda nici prea fățiș, nici la nivel de microexpresii pe care numai un Paul Ekman (alias Tim Roth în Lie to Me) le poate depista.

Sophie Scholl – Die letzten Tage îți acordă timp să deslușești psihologia celei care alege să nu tacă, să pună valorile mai presus de siguranță, însă o face clinic, fără un angajament emoțional prea solicitant.

Asta până spre final, când tragedia ia dintr-o dată avânt și te izbește în coșul pieptului, făcându-te să respiri mai adânc, ba chiar să oftezi.

Atunci mi-am pus întrebarea.

Mai e necesar să fii idealist acum, când, cel puțin în societatea în care îmi duc zilele, nu mai există un aparat represiv organizat și fățiș, împotriva căruia să lupți?

Mă uit, însă, în jur și văd instaurându-se o lehamite generală, o lipsă de încredere într-o lume mai bună, o dictatură a pesimismului mai puțin brutală, dar mai insidioasă și nu mai puțin periculoasă.

Deci răspunsul e da, mai e nevoie să ridici glasul, să atragi atenția, să nu rămâi pasiv în fața abuzurilor.

Dar pentru asta e nevoie de conștiință vie, care să nu sucombe la primul pericol sau eșec.

Pentru că unele dintre cele mai emoționante momente ale acestui film sunt când Sophie se roagă, închei acest articol, așa cum l-am început:

Dă-mi, Doamne, o fărâmă din conștiința fetei ăsteia!