Pe Serena Williams am văzut-o de multe ori câștigând și țipând la arbitri.

Tocmai de aceea, finala de la Wimbledon din 2019, când Simona Halep a bătut-o în doi timpi și trei mișcări a fost cu atât mai delicioasă.

Dar nu pot să nu spun și că atât Serena Williams, cât și sora Venus sunt două titanide ale tenisului, iar asta nu prin vreo apariție meteorică, precum Jelena Ostapenko sau Emma Răducanu (nu mă înjurați, dar puștoaica are nevoie să se așeze mental până să devină o mare jucătoare), ci printr-o longevitate extraordinară.

Dovada – cele două surori au jucat una împotriva alteia finala de la Australian Open în 2003, dar și în 2017, iar între aceste date fiecare dintre ele și-a trecut în cont un număr mare și foarte mare de turnee de mare șlem.

De unde vine această pohtă de glorie și capacitate de efort prelungit, fizic și mental?

King Richard ne propune ipoteza că artizan al acestui irepetabil succes de familie ar fi tatăl lor, un tip căpos nevoie mare, dificil spre insuportabil, dar dedicat și iubitor în felu-i aparte.

Dacă deja vi se pare că sună a film motivațional american, nu vă înșelați.

Pelicula regizată de Reinaldo Marcus Green este încă o mostră a uluitoarei abilități a Hollywood-ului de a lua o poveste reală, de a o simplifica și modela după o rețetă pe care tot mapamondul o știe și pe care nimeni nu o poate duplica și de a scoate din ea o odă închinată unor valori morale de care avem atâta nevoie, încât ne bucurăm să le vedem manifestându-se oriunde, chiar și în ficțiune.

Gândiți-vă la o scenă clasică, canonic-emoționantă.

Oricare.

Pun pariu 3 la 1 că o s-o găsiți și aici.

King Richard e insistent comparat cu The Blind Side și, pe undeva, paralela e îndreptățită.

Însă, spre deosebire de Sandra Bullock, care trece peste tot și toți precum un tanc blond, personajul lui Will Smith este departe de a fi vreo stihie a binelui, vreun spirit infailibil sau vreun pedagog impecabil. Actorul știe să își dozeze charisma de care beneficiază din oficiu, fie pentru a transmite o tiranie ermetică, fie pentru a lăsa să se întrevadă și fragilitatea omului care vine de jos și se găsește în situația de a interacționa cu aceia din cercurile înalte ale puterii.

E o versiune revăzută și adăugită a marelui său rol din The Pursuit of Happiness.

Multe scene sunt construite pentru a-l pune în valoare și a-i netezi drumul către Oscar, dar asta nu înseamnă că n-are rival într-ale interpretării.

De fapt, una dintre cele două mari calități ale filmului este că oferă multor actori momente de grație. Și, cum duelurile cele mai intense pe care le-au avut de înfruntat surorile Williams au fost chiar acelea care le-au pus față în față, cea mai serioasă competiție pentru atenție este între Will Smith și Aunjanue Ellis în rolul nevestei cu personalitate atât de solidă, încât până și cea mustind de obstinație a consortului face cucuie lovindu-se de ea.

Un alt aspect pe care l-am apreciat este că filmul n-a ocolit spinoasa problemă a preferinței către una dintre surori, fapt care, pentru cealaltă a însemnat un motiv în plus să aibă performanțe și mai și. Câte destine n-au fost oare direcționate de micile gesturi prin care părinții favorizează, imperceptibil chiar pentru ei înșiși, pe unul dintre copii.

Cine are avea de câștigat văzând King Richard?

Părinții, pentru că au ceva de învățat.

Copiii, pentru că ar avea ceva de învățat.

Părinții și copiii, pentru că au ceva de discutat.

Antrenorii și profesorii, pentru că au ceva meserie de furat.

Chibiții de la Oscaruri, pentru că au viitoare nominalizări de rumegat.

Da, sezonul 2022 se deschide treptat, noi să fim sănătoși, să îl dezbatem pe îndelete când îi va veni sorocul.

Și nu strică un pic de sport între timp.