Citizen Kane in the Underworld

By Iulian in Filme 0 Comment

Deși a fost prigonit instituțional și antipatizat stilistic la început, Citizen Kane și-a câștigat rapid și admiratori, și emuli.

În prezent, are piedestalul pe care îl merită, însă, chiar și la scurt timp după lansarea din 1941, își exercita influența, foarte vizibilă, de pildă, în The Killers din 1946.

În acest film al lui Robert Siodmak regăsim aceeași apăsată utilizare a umbrelor și unghiurilor, ca și cum Orson Welles ar fi lansat o provocarea întregii bresle regizorale de la Hollywood.

Mai mult de atât, structura narativă de aici este vădit împrumutată din Citizen Kane, fiind compusă din relatări succesive către un protagonist investigator, prin care reconstituim destinul și personalitatea unui om după moartea sa.

Dar, dacă ilustrul precursor are un aer existențial elevat, aici ne păstrăm în lumea subterană a escrocilor, spărgătorilor și damelor fatale.

Un agent de asigurări (de-a pururi competentul Edmond O’Brien) devine mai curios decât i-ar cere-o îndeobște slujba în deslușirea circumstanțelor în care un om este asasinat și lasă în urmă o sumă însemnată de bani unei bătrânici de la care nu-l leagă, aparent, nimic.

Adunând mărturie cu mărturie ca într-un puzzle narativ, deslușește evoluția unui fost boxer (Burt Lancaster, într-unul dintre primele sale roluri), sedus de o iluzie și de o femeie (Ava Gardner, cu o explozie memorabilă la final).

Misterul se devolează, dar se și întețește în același timp, ajutat de inteligența scenariului, care pornește de la o povestire de Hemingway,

de calitatea regiei lui Siodmak, precum și de interpretrările precise ale întregii distribuții.

Însă, dacă The Killers reușește să se distingă în vasta panoplie a filmelor noir și să înhațe o părticică de glorie cinematografică eternă, este grație secvenței din debut.

Doi indivizi nenumiți și amenințători apar într-o noapte într-un orășel liniștit și insufla teroare în rândul angajaților unui restaurant de noapte.

După decenii care, însumate, duc spre un secol, tensiunea din acest sfert de oră este la fel de proaspătă ca în orice thriller modern, iar plăcerea unui disconfort pe care știi că nici n-ar trebuie să-l simți (doar ești dincolo de ecran, nu?) este nealterată.

Deși titlul trimite către moarte, The Killers e încă în viață.

Psycho înainte de Psycho

By Iulian in Filme 0 Comment

Psycho, cel mai influent horror din toate timpurile?

Tot ce se poate.

Însă filmul lui Hitchcock nu a apărut pe un teren virgin, ci pe unul pregătit de varii realizări cinematografice (inclusiv altele ale maestrului) a căror încununare a fost pelicula din 1960.

Între acești predecesori ai lui Psycho se numără și The Spiral Staircase, care datează din 1946 și pornește de la o premisă familiară fanilor genului:

Înspre debutul secolului al XX-lea, un criminal în serie își alege victimele din rândul femeilor care au diferite deficiențe, iar acum a venit rândul blândei cameriste mute jucate de Dorothy McGuire, care se refugiază în conacul stăpânei ei.

De aici urmează o noapte de tensiune și revelații înfricoșătoare.

Filmul regizat de Robert Siodmak a îmbătrânit vizibil în anumite privințe, iar narațiunea nu oferă prea multă logică sau coerență (nici nu prea are cum, la puțin peste o oră de durată).

Însă compensează prin unele momente chiar de efect într-ale meșteșugului înfricoșării, unele deosebit de inventive, mai ales că vorbim de mijloacele sintaxei cinematografice ale anilor ’40.

Scara în spirală este inteligent exploatată, atât ca element de decor, cât și figurativ, ca expresie a modului cum unii indivizi pot coborî spre genuni odioase, iar alții se pot înălța și își pot depăși condiția.

Cu toate limitările scenariului, interpretările sunt meritorii. Dorothy McGuire nu e cu nimic mai prejos decât actorii surdomuți din zilele noastre, din CODA bunăoară, George Brent (o vreme, partenerul preferat de ecran al lui Bette Davis, ceea ce nu-i puțin lucru) e impunător, Elsa Lanchester e amuzantă, însă cea care ia caimacul e Ethel Barrymore.

Ambiguitatea personajului său e admirabilă. Sunt momente când o suspectezi mai abitir ca pe oricine, dar și altele când pare o Cassandră îmbătrânită, care a destrămat voalul întunecat al viitorului și știe când se va întâmpla ceva rău, deși nimeni nu-i dă crezare.

De speriat, nu ne mai speriem la The Spiral Staircase.

Dar avem astfel ocazia să examinăm vestigii arheologice ale modului cum ne este gâdilată cinemografic această ancestră trăire numită frică.

Her Story

By Iulian in Filme 0 Comment

Tema gemenilor nu este rară în cinematografie, dar e atât de generoasă cu posibilitățile dramatice, încât încă mai descopăr exploatări remarcabile ale ei.

The Dark Mirror, de pildă, ne oferă ocazia de a o urmări pe Olivia de Havilland în dublul rol a două surori identice, care sunt suspectate de crimă la pachet, pentru că una dintre ele i-a făcut felul unui doctor.

Deoarece poliția, întruchipată de un simpatic și chiar sfătos detectiv jucat de Thomas Mitchell, nu reușește să dea de capul unui alibi dual compact, apelează la un psiholog (Lew Ayres), care acceptă să le examineze pe cele două gemene, inevitabil devenind vârful unui triunghi sentimentalo-maniacal.

Suspansul urmează o matcă destul de limitată, însă propune un interesant tangaj al percepțiilor și dedublările, precum și scăpărări de inteligență sau umor, precum afirmația unui martor, care se declară pregătit să jure pe un teanc de Biblii.

Nu e o surpriză să observi ușurința și finețea cu care Olivia de Havilland pendulează între paranoia și anxietate, între psihopatie și fragilitate, însă a-i vedea arsenalul etalat atât de amplu este o încântare în sine.

Regia lui Robert Siodmak este una de clasică de studio a anilor ’40 hollywoodieni postbelici, însă impresionează modul cum suprapune imaginile cu dubla ipostază a actriței, suficient de subtil, încât, furat și de intensitatea unor scene, nu simți cusătura de montaj, așa cum decenii mai târziu, tot o ochești pe cea de la lupta dintre cei doi Jet Li din The One.

Un comentator al acestui film opina că psihologia de la care pornește trama narativă este tributară unui freudianism depășit, făcând analogia cu o altă peliculă contemporană de gen, Spellbound a lui Hitchcock.

Sunt de acord că natura umană este infinit mai complicată, însă astfel de povești simplificate îți arată una dintre direcțiile în care să privești, pentru a desluși măcar prin ceața densă a psihicului uman.

Vorba aceea: Toate modelele sunt rele, dar unele sunt utile.