Piesele e baza

Nu e o întâmplare că Anonymous are o expozițiune declamată de Derek Jacobi.

Distinsul actor englez este unul dintre cei mai importanți exponenți ai teoriei oxfordiene, conform căreia William Shakespeare n-ar fi fost autorul piesele care îi sunt atribuite, paternitatea lor aparținându-i de fapt lui Edward de Vere, conte de Oxford.

Convingerea sa este împărtășită de confrați precum Mark Rylance (care are și câteva apariții în filmul de față) sau Jeremy Irons, la ea au aderat de-a lungul timpului nume grele precum Sigmund Freud, Antonin Scalia, membru al Curții Supreme a Statelor Unite sau Roger Penrose, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică.

Și, bineînțeles, Roland Emmerich și Jack Orloff, regizorul, respectivul scenaristul acestei pelicule.

De aceea se simte că Anonymous e realizat cu dedicare și, de ce să n-o recunoaștem, cu inspirație în direcția pe care și-a propus-o.

Totul pornește de la raționamentul că Shakespeare, care nu era foarte de neam și nici nu avea prea multă cultură, implicit, care s-a ocupat de-a lungul vieții cu treburi foarte mercantile, nu ar fi fost capabil să scornească acele metafore inubliabile și acele personaje din înalta nobilime care populează piesele binecunoscute.

Nu mi-am propus să le desființez teoria, dar pare că uită deliberat cât de reușite sunt figurile shakespeariene din josul societății și cât de bine radiografiază autorul, care o fi el, apucăturile deloc lirice ale acelor ipochimene.

Cu simțul logic suspendat, dar nu dezactivat, așa cum se cuvine la orice film, Anonymous poate fi savurat pentru impecabila atmosferă de intrigi și comploturi care a caracterizat sfârșitul domniei Elisabetei I.

Foarte deștepte sunt acele cusături care leagă evenimente și personalități politice ale vremii de personaje fictive, precum William Cecil ca sursă de inspirație pentru Polonius fiul său Robert Cecil ca model pentru Richard al III-lea.

Costumele sunt fastuoase, decorurile asijderea, iar Emmerich își temperează pornirile pe care i le știm din producții-dezastru precum Independence Day sau Godzilla și lasă tensiunea și dezvăluirile să se acumuleze la un ritm adecvat unei opere dramaturgice.

Îl ajută cohorta de interpretări de la reușite în sus, aplauze speciale cuvenindu-se lui David Thewlis (William Cecil), Edward Hogg (Robert Cecil) și lui Shakespeare însuși, față de care părtinirea e dusă la extrem, devenind un oportunist ordinar și un agramat, ambele excelent transpuse actoricesc de Rafe Spall.

Rhys Ifans, pe care n-ai cum, pur și simplu n-ai cum să nu ți-l aduci aminte din Notting Hill, reușește aici să adopte aerul distins și melancolic, aproape hamletian, al celui născut într-o lume în care nu s-a simțit confortabil,a unei victime a uneltirilor de tot felul, din calea cărora s-a refugiat în scris.

E seducător profilul ăsta, îl avem și noi pe Eminescu pe care îl idealizăm nepermis de mult ca om.

Deasupra întregii distribuții tronează prezența augustă a Vanessei Redgrave drept Elisabeta I, iar o ironie plăcută a soartei cinematografice ne aduce aminte că odinioară a întruchipat-o memorabil pe rivala reginei, în Mary, Queen of the Scots.

Deși vine din partea opusă, Anonymous servește sub același stindard precum Shakespeare in Love sau Hamnet.

Ne aduce aminte că ne pasă prea puțin cine a scris vorbele prin care Romeo o iubește pe Julieta, prin care Julius Caesar deturnează furia romanilor sau prin care Iago îl instigă pe Othello la rele.

Așa cum nici ne pasă că nu o fi scris același Homer atât Iliada, cât și Odiseea.

Le citim, le prețuim și așteptăm ecranizari reușite.

Hai, Christopher Nolan, să vedem ce-ai făcut!

Ce atâta profunzime, mai hai și bubuială

Când Roland Emmerich se apucă de treabă, e clar că Terra a dat de belea.

Independence Day, Godzilla, The Day after Tomorrow, 2012.

Cataclisme agreabile, nu-i așa?

Lor li se adaugă Moonfall, la fel de ridicol, la fel de spectaculos, la fel de eficient în a te face să suspenzi logica și să activezi distracția.

Luna, satelitul nostru natural (oareeeee?!?), își schimbă traiectoria, iar asta atrage după sine o suită de dezastre naturale nasoale.

Dar stați, asta nu e tot!

Înăuntru corpului celest s-a aciuat o entitate extraterestră, care a pus gând rău omenirii, iar pentru a o combate, vajnicele forțe americane de la NASA, cu largul concurs al prietenilor chinezi (am citat din film, nu sunt ironic), trimit o navetă rablagită într-acolo, pentru a o combate și a salva ce mai rămâne din civilizația umană, căreia încep să-i cadă bucăți de moloz selenar în cap.

Personajele vin cu proprii demoni, vag și șablonard schițați, pentru că Emmerich are înțelepciunea de a înțelege că am venit la Moonfall să sondăm scoarța și mantaua Lunii, nu abisul sufletului omenesc. Evident, tot ce e chestiune restantă psihologic se reglează în timpul acțiunii furibunde.

Remarcabil din partea realizatorilor este că aceste figuri schematice și puse pe goană reușesc cumva să se individualizeze și să devină familiare, astfel încât chiar începi să chibițezi pentru supraviețuirea lor, ceea ce nu se întâmplă, bunăoară, în cazul celor din Don’t Look Up, pe care îi pândește o năpastă similară.

Ajuns aici nu pot să nu afirm că, spre deosebire de Adam McKay, care îi consideră pe cei mai mulți oameni proști, Roland Emmerich are încredere că spectatorii nu vor lua în serios trăsnăile pe care le propune, altminteri periculos de apropiate de teorii conspiraționiste pe care le-am auzit aievea.

Protagoniști în Moonfall ar fi cam trei: Halle Berry, pusă comandant, pentru că e femeie și e neagră, dedicată părții de SUA care l-a votat pe Biden, dar, de fapt, lipsită de orice foflei; Patrick Wilson, masculul vivace, alb, în blugi și ciocate, dedicat părții de SUA care l-a votat pe Trump, mai pe problemă decât omoloaga de mai sus; John Bradley, dedicat acelei părți de SUA care e supraponderală și stă mult pe telefon, așadar cu cel mai amplu public țintă, constituind, de departe, cel mai savuros personaj al peliculei.

Nu numai că are ponderea cea mai ridicată de replici haioase (I love Elon!), dar ipostaza sa de Casandră rotofeie e o glumă ambivalentă și mi-aduce aminte de discuția cu un domn cu care lucrez de mai mult timp.

Nu mă întrebați cum, dar, la un moment dat, ne-am pomenit vorbind despre cei care cred în extratereștri. M-am mirat foarte, auzind cum dumnealui, om cu picioarele bine înfipte pe pământ, îmi spune cu zâmbetul pe buze:

– Iulian, eu, unul, nu cred, dar nu contrazic pe nimeni. Nu se știe niciodată.

Așa și cu Moonfall.

Merită văzut, poate îi catalizează vreunuia epifania care ne scapă de încălzirea globală, de discrepanța în creștere dintre bogați și săraci, de războiul nuclear sau de vreo AI pe care o apucă năbădăile.

Sau poate vă distrați pe cinste.

Tot e un câștig pentru omenire.