Teoria de la care pornește Dumitru Țepeneag este cam așa:
În muzică, printr-o ”fugă” se înțelege un anumit tip de compoziție sau de tehnică de compoziție contrapunctuală de origine barocă care se aplică unui număr fix de părți melodice (numite voci) ale ansamblului unei piese muzicale în care numitele voci se interferează și/sau se repetă după un anumit algoritm.
O fugă începe cu o temă principală, „subiectul”, care se va auzi succesiv mai apoi la toate celelalte voci, în imitație; când toate vocile au expus tema, „expoziția” e completă; Acest lucru e urmat uneori de un pasaj de legătură, sau „episod”, dezvoltat din materialul tematic expus anterior; expunerile ulterioare ale subiectului se fac în tonalități înrudite.
Privit de sus, romanul său Zadarnică e arta fugii este exact ilustrarea literară a structurii muzicale de mai sus.
Când ești în mijlocul său, însă, cuvântul ”fugă” se întoarce la sensul său originar, de goană nebunească, la care ești supus și nu i te poți opune.
De-abia începi să conturezi mental o versiune a naratorului care aleargă după un autobuz și îl prinde în ultimul moment (sau nu), că scriitorul strică iar narațiunea, o ia de la capăt, o mută spre personajele secundare sau episodice pe care le întrezărești ici și colo, te derutează și te năucește, precum Shang Tsung din primul joc Mortal Kombat, care se metamorfoza în fiecare dintre luptători și îți mâncă zilele (și bara de viață), cu ce aveau mai afurisit.
Ce enerva la Shang Tsung și e de admirat la Dumitru Țepeneag este modul cum aleg să se preschimbe și momentul când o fac. Acușica ai impresia unei relatări reci, precum Sub-Zero, apoi vine o variantă sinistră precum Scorpion când își scoate masca, ca brusc să nu ai nici un cordon ombilical cu realitatea, precum Goro cel cu patru mâini.
Dar autorul nu e vreun consumator de halucinogene care se pune pe scris imediat după doza zilnică. Stilul său denotă o siguranță a demersului literar formidabilă de-a dreptul. Niciun cuvânt nu mi s-a părut nelalocul lui, nicio tranziție, oricât de suprarealistă ar fi, nu vădește cusături sau fisuri.
Literatura este spațiul supremei libertăți, iar Dumitru Țepeneag și-o exercită fără să încalce avertismentul ală care la băuturile alcoolice pare ipocrit:
A se consuma responsabil.
P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un autor care merită infinit mai multă atenție din compatrioților, adică a noastră, a românilor.
