Spuma zilelor românești

By Iulian in Carti 0 Comment

E 1 august și e, printre alte semnificații, e și ziua când s-a născut Gellu Naum, pe care mulți îl știm drept părinte al lui Apolodor din Labrodor, dar care a fost, mai presus de orice, un poet al suprarealismului cum n-au mai avut românii neam de neamul lor și nu cred că o să mai aibă vreodată.

A citi chiar și o simplă poezie a lui este o experiență deconcertantă, însă eu am fost ros de viermele a ce credeam că va fi un masochism literar și am lecturat romanul său Zenobia.

Cartea e un fel de filtrare a iubirii sale pentru numita demozeală, precum și impresii ale spiritului său liric catalizate de diverse interacțiuni.

Dar tot ce vă spun e iluzoriu.

Zenobia e suprarealism la fel de vârtos precum Spuma zilelor a lui Boris Vian, adică în orice moment când simți că ai prins Logica, îți fuge imediat printre neuroni ca un țipar.

Orice încleștare a coerentului e inutilă și te-ar abate de la plăcerea fundamentală a Zenobiei – frumusețea limbii române.

Dincolo de orice alte considerații, cartea lui Gellu Naum este un imn adus caracterului melodios, dar și profund narativ al graiului nostru.

Dacă ne abandonăm lecturii fără pretenții de soliditate epistemologică, Zenobia ne răsplătește uneori cu mici bijuterii de reflecție care nu doar că au sens, ci unul atât de pătrunzător, că simți că lucrurile ți s-au așezat mai bine în cap.

Iată un pasaj elocvent:

Fiecare poartă cu sine un neadevăr menit să-i deslușească mișcarea încâlcită a lumii sublunare. Acesta se numește adevăr și ține până când apare altul. Destinul său pare a fi ciocnirea, rând pe rând, atât cu adevărurile agresive ale celorlalți, luate în parte, cât și cu adevărul depresiv al tuturor, luați laolaltă.

Cărții nu-i pasă de ce crezi tu că ar trebui să spună sau pe unde să o ia, dar oferă totuși o constantă aproape reconfortantă.

Periodic, autorul introduce în contrapunct diverse ciudățenii și curiozități pe care pretinde că le-ar fi adunat din ziare.

Adevărate sau nu, incursiunile acestea rapide în aiureala lumii sunt delicioase.

Iat-o pe una dintre ele:

Culcat pe vârfurile ascuțite ale unor cuie înfipte într-o scândură, fachirul elvețian Mirna Bey (pe numele adevărat Augustin Fournier) a coborât ghețarul din Saas Fee, la peste 3000 de metri altitudine. Îmbrăcat numai cu un slip din piele de leopard și purtând pe cap un turban, Mirna Bey a folosit drept săniuță scândura plină de cuie.

Umorul nu e limitat doar la intarsiile psedo-jurnalistice, ci se găsește una, două, în interacțiunile dintre personaje, atât de suprareliste, că par chiar verosimile.

Iată un exemplu și de acest fel:

Stai să vezi, am spus, mai știu un caz cu un băiat simpatic, unul, Robescu. Ăsta spunea mereu ”after you”, îi plăcea lui așa. Dacă erai cu el și voia să intri într-o cameră, se dădea frumos la o parte, spunea ”after you” și te lăsa pe tine să intri primul. Dacă voia să fumeze, scotea pachetul, îți oferea o țigară, spunea ”after you” și așa mai departe. Cred că venise pe lume numai ca să spună ”after you” și să se ducă, fiindcă ne-a luat-o înainte la toți: s-a curățat, primul, la nouăsprezece ani…

E limpede.

Literatura română, literatura universală și omenirea, în general, au primit un mare cadou pe 1 august 1915.

Shang Tsung al cuvintelor

By Iulian in Carti 0 Comment

Teoria de la care pornește Dumitru Țepeneag este cam așa:

În muzică, printr-o ”fugă” se înțelege un anumit tip de compoziție sau de tehnică de compoziție contrapunctuală de origine barocă care se aplică unui număr fix de părți melodice (numite voci) ale ansamblului unei piese muzicale în care numitele voci se interferează și/sau se repetă după un anumit algoritm.

O fugă începe cu o temă principală, „subiectul”, care se va auzi succesiv mai apoi la toate celelalte voci, în imitație; când toate vocile au expus tema, „expoziția” e completă; Acest lucru e urmat uneori de un pasaj de legătură, sau „episod”, dezvoltat din materialul tematic expus anterior; expunerile ulterioare ale subiectului se fac în tonalități înrudite.

Privit de sus, romanul său Zadarnică e arta fugii este exact ilustrarea literară a structurii muzicale de mai sus.

Când ești în mijlocul său, însă, cuvântul ”fugă” se întoarce la sensul său originar, de goană nebunească, la care ești supus și nu i te poți opune.

De-abia începi să conturezi mental o versiune a naratorului care aleargă după un autobuz și îl prinde în ultimul moment (sau nu), că scriitorul strică iar narațiunea, o ia de la capăt, o mută spre personajele secundare sau episodice pe care le întrezărești ici și colo, te derutează și te năucește, precum Shang Tsung din primul joc Mortal Kombat, care se metamorfoza în fiecare dintre luptători și îți mâncă zilele (și bara de viață), cu ce aveau mai afurisit.

Ce enerva la Shang Tsung și e de admirat la Dumitru Țepeneag este modul cum aleg să se preschimbe și momentul când o fac. Acușica ai impresia unei relatări reci, precum Sub-Zero, apoi vine o variantă sinistră precum Scorpion când își scoate masca, ca brusc să nu ai nici un cordon ombilical cu realitatea, precum Goro cel cu patru mâini.

Dar autorul nu e vreun consumator de halucinogene care se pune pe scris imediat după doza zilnică. Stilul său denotă o siguranță a demersului literar formidabilă de-a dreptul. Niciun cuvânt nu mi s-a părut nelalocul lui, nicio tranziție, oricât de suprarealistă ar fi, nu vădește cusături sau fisuri.

Literatura este spațiul supremei libertăți, iar Dumitru Țepeneag și-o exercită fără să încalce avertismentul ală care la băuturile alcoolice pare ipocrit:

A se consuma responsabil.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un autor care merită infinit mai multă atenție din compatrioților, adică a noastră, a românilor.

Călătorind pe meridianele literaturii – Sfidări franţuzeşti

By Iulian in Carti 0 Comment

Francezii au făcut obiectul multor acuzaţii de aroganţă, dar să se facă vinovaţi de aşa ceva în stilul lui Boris Vian este o raritate.

Spuma zilelor este o prelungă sfidare la adresa cititorului, condamnat să îşi vadă reperele logico-lingvistice spulberate de inventivitatea scriitorului.

Povestea, compusă in două fire narative, unul al unei poveşti de dragoste triste, celălalt al radiografiei unei obsesii, ar fi de o banalitate înfiorătoare, însă, sub peniţa de magician iconoclast a lui Boris Vian, cele mai mundane gesturi şi trări devine poezii crude şi insolite.

După şocul iniţial, în care mentalul e forţat să se reaşeze, se întrezăresc şi nişte săgeţi satirice lansate de Vian în diverse direcţii: Jean-Paul Sartre (iar aici îl susţin, pentru că merită menţionat că marele exponent al existenţialismului s-a lăsat dus de nas de Fidel Castro şi aşa-zisul său socialism glorios ca un adolescent miop intelectual), clerul (ale cărui practici suprarealist de groteşti sunt enervant de apropiate de ale reprezentanţilor BOR din România) sau munca.

Da, personajelor din Spuma zilelor nu le place să muncească. Cred că e singurul lucru formulat explicit, placid şi lipsit de înflorituri din tot romanul acesta, o tărie a opiniunilor în faţa căreia nu poţi decât să te pleci.

În încheiere, vă rog să-mi spuneţi dacă ştiţi pe undeva prin lumea asta vreun bar în care există vreun pianocteil. Mă voi duce întins acolo, ca să beau o licoare, ba nu, mai multe, făcute după melodii de Duke Ellington sau Louis Armstrong sau oricare alt mare al jazz-ului.

Presimt că ne vom întâlni acolo, dacă veţi citi Spuma zilelor.

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru o insultă delicioasă adusă caracterului previzibil al cuvintelor.