Wild Wild South-West

Undeva în sud-vestul României, niște frumoși nebuni ai marelui oraș Craiova insistă, în ciuda tuturor problemelor epidemiologice, financiare, materiale, emoționale, interne, externe, să aducă bucuria în sufletelor altora.

Printre aceștia se numără și cei de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Căci bucurie am simțit ascultând cele două compoziții ale lui Sabin Pautza, chiar dacă prima dintre ele s-a intitulat „Blues and Trouble” pentru vioară și orchestră.

Blues and Trouble. Două stări omniprezente acum.

Sub imperiul lor să fi fost și tot m-aș fi înseninat la cea de-a doua, Divertisment nr. 3 pentru vioară și orchestră, care a relevat mai pronunțat latura americană a activității reputatului compozitor, nelipsind, însă, niște intarsii din folclorul nostru mioritic.

Un singur regret mă încerca ascultând ritmurile sprințare și șugubețe ale secvențelor acestei creații: că eleganța vestimentară a muzicienilor n-a fost înlocuită de data asta de costume adecvate. Pe Simina Croitoru aș fi văzut-o în cămașă cadrilată și blugi albăstrui, cu ciubote pintenate, cu care să fi ținut isonul minunatelor alunecări ale arcușului.

Iar energia debordantă a dirijorului Matei Pop ar fi meritat niște cizme cu carâmbul revărsat și o pălărie cowboyască pe o țâfnă.

Dar nu-i bai, tot am trecut oceanul și așa.

Pentru cea de-a doua componentă a spectacolului – Simfonia nr. 6 în Si minor, op. 74, „Patetica” de Piotr Ilici Ceaikovski – e nevoie de un mic excurs lingvistic.

Supranumele atribuit de autor acestei lucrări a fost ”pateticheskaia”, cuvânt din rusă care înseamnă ”pasionată”, tradus ulterior un pic eronat în franceză drept ”pathétique”, termen care a pătruns și în limba romînă, desemnând ceva solemn și menit a impresiona (Nota bene, a nu se confunda cu englezescul ”pathetic”, care în română s-ar traduce prin ”jalnic”).

Cunoscând această mică distorsionare de nume, eram curios cum voi recepta această simfonie.

Mai aproape de spiritul rus sau de cel francez?

Fatalism sau rafinament?

Gravitate sau lejeritate?

Profunzime sau plutire?

Duelul intercultural nu s-a concretizat, pentru că le-am simțit pe toate.

Dacă n-aș fi fost expus la geniul lui Ceaikovski înainte, aș fi fost copleșit de bogăția expresivă din lăuntrul minții și imaginației acestui om.

Acum l-am mai contemplat o dată și am simțit recunoștință față de aceia care îl readuc la viață.

Ei, frumoșii nebuni ai marelui oraș.

Imaginile sunt surprinse de același blogger meloman pasionat care este Daniel Botea.

Arhipelagul liniştit

De regulă, figura dirijorului care conduce un concert pe scena Filarmonicii „Oltenia” din Craiova este unul dintre factorii care confera fiecarui eveniment de acest fel un caracter aparte.

Aceasta mi s-a relevat cu şi mai multă putere de îndată ce mi-au căzut ochii pe dirijorul Sabin Pautza. Figura sa m-a trimis automat cu gândul la scriitorul Aleksandr Soljenițîn, autorului monumentului cutremurător intitulat Arhipelagul Gulag.

Prin bunăvoinţa prietenilor de la filarmonică, am citit şi un articol din care am aflat că aceşti doi mari artişti se aseamănă nu numai facial, ci şi prin faptul că au cunoscut recunoaşterea dincolo de hotarele ţării de baştină.

Totuşi, spre deosebire de ororile prezentate de Soljenițîn, spectacolul dirijat de Sabin Pautza a fost menit a ne aduce pe o insulă de linişte într-un ocean agitat al existenţei cotidiene.

Prima dintre arii a fost Simfonia nr. 4 în Do minor, D. 417, supranumită şi „Tragica”, de Franz Schubert, care, însă, are ceva aproape tandru şi care nu ar fi nelalocul ei în contexte definite ca pline de serenitate.

Programul serii s-a încheiat cu Fantezia în Do minor pentru pian, cor și orchestră, op. 80 de Ludwig van Beethoven care, la rându-i mi-a lăsat aceeaşi impresie de balsam, ceea ce cu atât mai surprinzător, cu cât vine din partea unui expert al compoziţiilor vijelioase.

Cu acest prilej l-am urmărit desfăşurându-se în plenitudinea atingerii clapelor pe pianistul Mihai Ungureanu, pe care nu avusesem ocazia de a-l urmări până la acel moment decât la bucăţi muzicale cuminţi.

Între aceste două momente s-a găsit o compoziţie a lui Sabin Pautza însuşi, „Te Deum” pentru cor şi orchestră, despre care voi spune acelaşi lucru şi îmi face plăcere să o fac:

Mi-a turnat încă un strop de linişte în suflet.

Aceasta este muzica: un arhipelag, ale cărui insule diferă ca relief sau formă sau geneză, însă pe oricare te-ai afla, eşti ferit de talazurile lumii dezlănţuite.