M-am nascut normal, ca orice papusa: mi-au fost turnate formele, am fost asamblata si pusa in raft. A durat ceva pana sa fiu aleasa.

A fost o mana tremuranda si putin innegrita. Am simtit cum noul meu stapan si-a numarat si ultimul banut cand a trebuit sa ma plateasca.

Dupa asta a urmat un drum lung, cu trenul, intr-o sacosa, inghesuita langa o ciocolata ieftina si cateva haine. Am stiut ca am ajuns la destinatie cand am auzit o voce slabuta de fetita: Tati, te-ai intors!, urmata de o tuse prelungita. Am crezut ca, in sfarsit, imi voi implinirea destinului meu de papusa, ca voi fi imbracata si dezbracata, leganata, mangaiata si ca voi dormi la pieptul ei.

Asa s-a intamplat, numai ca, de multe ori, ma trezeam zguduita de convulsii ale micii mele stapane sau de tusea ei, pe care am auzit-o si la cei din jur. Ziua o asistam in jocul ei preferat, cel de-a doctorul: ma consulta, ma intreba ce simptome am, imi punea diagnosticul de saturnism si imi prescria diverse retete. Cateodata, cand era mai trista, ma strangea in brate si imi spunea: Tu n-ai sa mori, cum a patit mami, nu-i asa?

Dupa un timp, am aflat ce loc era acesta care sorbea setea de viata a celor care traiau in el: Copsa Mica. Pana si eu, o papusa, auzisem de acest oras funest, considerat cel mai poluat al Europei. Am inteles atunci de ce pielea de mea de plastic se innegrea de fiecare data cand ieseam afara, de ce oamenii erau mereu posaci, iar copiii abia mai aveau puterea sa se joace.

Intr-o zi am fost luat de micuta stapana si dusa intr-un loc pe care l-am recunoscut dupa linistea impietrita ca fiind un cimitir.  Nu mi-am dat seama ce s-a intamplat, am auzit un oftat usor, am simtit ca alunec din mana ei, apoi totul s-a innegrit treptat. Am pierdut numarul zilelor de cand sunt aici. Stau cu teama ca ma va lua cineva strain si o voi pierde pe micuta mea stapana.

Din fericire, peste mine nu a dat decat o tanara fotografa, hotarata sa spuna intregii lumi povestea tragica a acestui oras, exact in culorile care il domina: alb si negru. Am rugat-o sa-mi faca si mie o fotografie, sa o arate tuturor, poate astfel ma va recunoaste cineva si ma va inapoia micutei mele stapane. Mi-e dor de ea.

Pentru a restul povestii orasului Copsa Mica, rasfoiti numarul 4 al Camerei Obscure.