Mărturisesc că, între pictură și sculptură, am favorizat-o întotdeauna pe cea dintâi, poate și pentru că, printr-o reproducere reușită, poți savura un crâmpei din arta ei, pe când, la cea de-a doua, o imagine bidimensională îi omoară cel mai adesea însăși rațiunea de a fi.

Ca urmare, pe unde m-au purtat picioarele și ochii, am căutat cu predilecție să văd tablouri, iar sculpturile au venit ca un adaos plăcut, dar nu indispensabil.

O carte vine să îmi zdruncine și repoziționeze această atitudine – Sculptura. Procedee și principii de Rudolf Wittkower.

Pornind de la o serie de prelegeri susținute de acest reputat specialist, lucrarea abordează chestiuni care par de de o banalitate sfidătoare la adresa limbajului elevat pe care îl presupune arta de obicei:

Sfredelul a fost disprețuit sau apreciat de sculptori?

Au folosit modele din lut sau s-au năpustit direct asupra blocului de rocă?

O statuie trebuie privită doar dintr-un unghi sau din orice parte?

Erudiția, concizia și chiar umorul autorului transformă urmărirea acestor interogații într-o aventură pasionantă, cu nimic mai prejos decât extraordinarul documentar al lui Sir Kenneth Clark, Civilization, sau monumentala Istorie a artei a lui Ernst Gombrich.

Atâtă autoritate degajă discursul lui Rudolf Wittkower, încât anumite idei și deviații de la canoanele impuse de posteritate apar ca naturale.

De exemplu, lui Bernini i se acordă mai mult spațiu decât lui Michelangelo.

Sacrilegiu!

Nu chiar, pentru că, deși Michelangelo a fost o apariție genială și meteorică și un om dintr-o bucată, la propriu și la figurat, arta sa a fost irepetabilă, în ciuda adulației pe care continuă să o stârnească.

Pe de altă parte, Bernini, remarcabil fără doar și poate, a fost un superstar internațional, un veritabil influencer al sculpturii europene și unul care a căutat cu predilecție efectul senzațional.

De la el a pornit acea supraîncărcare din catedralele catolice baroce, care ne izbește și ne atrage, fără a ne plăcea în mod deosebit.

Am încercat să îmi imaginez cum ar fi fost să particip aievea la aceste prelegeri ale lui Rudolf Wittkower.

Prefer oricând lectura, dar bănuiesc că aș fi fost la fel de captivat, pentru că autorul știe când să presare câte un amănunt biografic care însuflețește prezentarea.

Așa am aflat, de pildă, că Antonio Canova punea să i se citească din clasicii latini în timp ce lucra, pentru că nu se putea lipsi nici de o activitate, nici de cealaltă. Să mă corectați dacă greșesc, dar asta îl face un veritabil precursor al ascultătorilor de audiobook-uri sau podcast-uri.

Multe aș mai avea să vă spun, dar am aflat că s-a redeschis Muzeul de Artă din Craiova, așa că vă rog să mă scuzați, dar trebuie să merg să revăd Sărutul lui Brâncuși, artist pe care Wittkower îl descrie astfel:

Ponderea morală a convingerii lui și franchețea cu care a urmat calea virtuții fac din el unul dintre marii stâlpi ai epocii eroice a sculpturii moderne.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o pledoarie în favoarea artei căreia îi poți da înconjur.