De când a făcut ochi pentru această lume, cu minunile și ororile ei, omul și-a făurit două mecanisme de a o filtra si a o deslusi – poveștile și muzica.

Cele două instrumente au conviețuit de-a lungul istoriei și deseori au si conlucrat, așa cum s-a vădit în cel mai recent spectacol de la Filarmonica „Oltenia” Craiova.

Concertul în Re major pentru vioară și orchestră, op. 35 al lui Piotr Ilici Ceaikovski, avându-l drept protagonist pe Valentin Șerban poate fi foarte bine considerat un basm.

Numai că acest Greuceanu n-are nevoie de paloș sau buzdugan pentru a depăși toate încercările pe care le ilustrează muzical orchestra craioveană.

Arcușul e suficient să ajungă la Soare și la Lună și să ne poarte și pe noi până acolo.

A urmat Suita simfonică ”Șeherazada”, op. 35 de Nikolai Andreevici Rimski-Korsakov, al cărei titlu e pură activare pavloviană de poveste.

Sonoritatea acestei creații este irezistibilă și memorabilă, așa că procesul neronal care mi-a readus în avanpostul cortexului amintiri care o privesc a fost instantaneu.

Multe dintre aceste frânturi mnezice au vizat unul dintre sporturile mele preferate, patinajul artistic, căci Șeherezada lui Rimski-Korsakov i-a însoțit pe mulți artiști ai gheții în drumul către glorie.

Pe acordurile ei a evoluat grațioasa Michelle Kwan.

Energica Mao Asada a folosit-o pe Șeherezada ca fundal pentru faimoasele ei triplu Axeluri.

Meteoricul, dar simpaticul Evan Lysacek, cu stilul lui mlădios cum numai la Stephane Lambiel am mai văzut, și-a câștigat aurul olimpic pe Șeherezada.

Și tot spre aur olimpic i-a condus Șeherezada și pe Meryl Davis și Charlie White, care au reușit să întrerupă supremația colegilor și prietenilor Tessa Virtue și Scott Moir.

În ambiția de a transpune muzical aceste tezaur de povești care, deși provin din cultura arabă clasică, aparțin lumii întregi, compozitorul rus a luat două decizii înțelepte.

Prima a fost de a-i conferi creației o structură ciclică, de poveste-ramă.

Așa cum istorisirile Șeherezadei se întrerup la răsărit și se reiau la apus, părțile compoziției sunt periodic marcate de vioara concert-maestrului, sarcină care i-a revenit lui Tavi Gorun și îndeplinită încântător.

Cea de-a doua a fost de a nu se concentra pe o poveste anume, cum ar fi cea a lui Sinbad sau a lui Ali Baba, ci de a construi o atmosferă de basm oriental, cu grădini, havuzuri, arabescuri și unduiri trupești, cu tipsii pline de rodii și curmale, cu furtuni de nisip și oaze luxuriante, cu efriți mârșavi și djinni binevoitori.

Atras în acest cadru vrednic de O mie și una de nopți, spectatorul e liber să îl populeze cu poveștile pe care le știe, care îi plac și pe care și le poate plăsmui chiar el însuși.

Autorul acestor rânduri nu s-a lăsat mult rugat și a dat frâu liber Mnemosinei pe toate tărâmurile audio-vizuale pe care a pășit o ipostază a Șeherezadei.

Cinematografia și-a luat partea leului.

Douglas Fairbanks fură inimile tuturor în The Thief of Bagdad cel din 1924.

Câțiva ani mai târziu, în 1940, după apariția sonorului și a colorului, un alt The Thief of Bagdad uimea cu niște efecte speciale care se țin încă bine.

Deși este inspirat din evenimente istorice, grandiosul Lawrence of Arabia este plasat în deșertul Wadi Wum, curat spațiu pentru caravanseraiuri și povești.

N-aveam cum să ratez capodopera de animație Aladdin, cu personajele ei adorabile și cu melodiile nemuritoare.

N-am ocolesc nici ecranizarea cea recentă, pentru simplu motiv că alegerea lui Will Smith ca duhul din lampă e puțin spus reușită.

Când eram în gimnaziu și am descoperit jocurile video, unul dintre primele care mi-a înflăcat imaginația a fost legendarul Prince of Persia.

Cu grafica lui simplistă din 1989, reușea totuși să te ducă acolo, între cele O mie și una de nopți (cam și cât dura să-l termini, că greu mai era!).

Reiventarea modernă a jocului în noul mileniu prin Prince of Persia: Sands of Time a readus magia orientală unei noi generații de pasionați ai divertismentului ludic digital.

De la virtual am trecut la material, rememorând uimirea și plăcerea de încerca The Thief of Baghdad, prin care prietenul meu Adi îmi deschidea mintea către lumea vastă și foarte benefică a jocurilor de societate.

Survolându-mi cortexul cu covorul zburător al memoriei, am parcus și panorama orientalismului, curent pictural de secol XIX, inspirat de senzualitatea și exotismul universului cultural care se întindea de la Coloanele lui Hercule la Socotra.

Iată doar câteva exemple sugestive pentru tot ce a istorisit Șeherezada, nu toate povești pentru copii:

Femei din Alger de Eugene Delacroix.

Îmblânzitorul de șerpi de Jean-Leon Gerome.

Baia turcească de Jean Auguste Dominique Ingres.

Scenă de stradă în Cairo de William Holman Hunt.

Interior de harem de Theodor Aman.

Și, n-o să vă ascund, mi-a ajuns gândul și la melodia Aladin a celor de la Bairam, o manea din tinerețile mele, dar nu o să insist asupra ei.

Faptul că în mileniul trei ne putem bucura de poveștile Șeherezadei este și rodul muncii neobosite a scribilor care le-au transmis peste generații. Așa l-am văzut pe entuziastul dirijor Radu Zaharia, care în loc de condei a avut bagheta.

Lecția Șeherezadei, scrise sau muzicale, e simplă.

Poveștile ne țin în viață.