Viata de poet prin ochi de poet

Dupa ce m-a coplesit cu Tini zabutykh predkiv, eram nerabdator sa ma reintalnesc cu o alta opera a lui Sergei Parajanov, ceea ce s-a si intamplat, ocazie cu care am aflat ca pe un artist veritabil e greu sa il tii in colivia categorisirii mentale.

Sayat Nova (Culoarea granatelor) este in general considerata capodopera sa, insa marturisesc dintru inceput, nu m-a ravasit precum remarcabilul predecesor.

Filmul este o suita de tablouri vivante care isi propun sa suprinda esenta personalitatii, epocii, dar si fantasmelor care l-au urmarit pe Sayat Nova, vestit trubadur („ashugh”) armean din secolul al XVII-lea.

Spre deosebire de Tini zabutykh predkiv, unde cadrele sunt compuse cu o energie aiuritoare, pravalindu-se asupra-ti din toate directiile, Parajanov a favorizat aici un stil voit pictural (el insusi declara ca a fost influentat de miniaturile armene medievale), care propune imagini majoritar frontale si uneori aproape statice.

Nu stiu daca m-am acomodat in vreun moment pe deplin cu aceasta abordare estetica, iar o camera de filmat protapita asupra figurii mele in timpul vizionarii ar fi relevat doua grimase, corespunzand celor doua tipuri de secvente care compun aceasta enigmatica plasmuire.

Cand ridicam doar o spranceana, insemna ca ma confrunt cu imagini incomprehensibile, in special la nivel conceptual, sau chiar usor ridicole.

Cand ridicam doua sprancene, insemna ca sunt cuprins de incantare la vederea unor imagini de o frumusete sublima, pedanta prin modul ultrastudiat in care sunt realizate, dar de un simbolism si suprarealism nemaivazut. N-a fost singular momentul cand am avut impresia ca un tablou de Giorgio de Chirico se anima si capata corporalitate.

Ponderea momentelor cand am ridicat doua sprancene este net superioara celor de o spranceana, iar Sayat Nova imi va ramane de-a pururi in minte ca o experienta aparte, dar si ca o explicatie a ce reprezinta un poet.

Poet a fost si personajul eponim, iar mostre ale liricii sale, scrise sau recitate, intregesc aceasta constructie artistica si ii sporesc aerul ermetic si tulburator.

Insa poet a fost si Sergei Parajanov, care si-a inteles subiectul mai bine decat o poate face un om inclinat spre luciditate, ca mine, si s-a apropiat de el asa cum numai un suflet pereche o poate face.

Ma plec in fata acestui miracol al creatiei, chiar si cand nu il inteleg pe deplin.

 

 

Dragoste in Carpati

Ma intreb uneori unde mi-o fi fost mintea, de nu am aflat decat recent despre Sergei Parajanov, un cineast pe care il putem pune pe acelasi plan cu Orson Welles, atat din punct de vedere al talentului gigantic, cat si a destinului artistic prematur retezat de forte exterioare.

Tini zabutykh predkiv (Umbrele stramosilor uitati) este una dintre marile sale realizari, impresionanta din atatea puncte de vedere, incat nu stiu cum sa fac sa le aranjez, astfel incat profunda-mi admiratie sa razbata cat mai limpede.

Povestea este una simpla si pastorala: intr-un sat din Carpati, un baiat si o fata se imprietenesc, desi familiile se dusmanesc, iar legatura lor evolueaza organic spre dragoste, insa un eveniment tragic ii desparte si el traieste cu povara pierderii si a unui mariaj nefericit.

Parjanov exploateaza aceasta trama narativa pentru a ilustra datini, cantece si practici ancestrale care, gratie geniului artistic al regizorului (da, ati citit bine, nu m-am sfiit sa folosesc acest cuvant), ni se deschid in toata splendoarea si aceasta simpla aventura etnografica ar fi suficienta ca Tini zabutykh predkiv sa se distinga in peisajul filmelor sovietice din epoca prin preocuparea pentru oamenii vechi, nu cei noi ai societatii socialiste multilateral dezvoltate.

In cazul in care veti vedea filmul si veti simti un aer familiar in aceste obiceiuri si chiar veti distinge cateva versuri ale cantecelor, exista o explicatie. Universul pe care il exploateaza Sergei Parajanov in mod atat de creativ este cel al hutulilor din Ucraina, a caror origine este inca incerta si pe care si-i revendica inclusiv romanii, prin vocea lui Nicolae Iorga, care ii considera daci slavizati.

Eu, unul, nu am pretentii patriotarde, in fata unei capodopere, nationalismele trebuie sa paleasca pentru a face fata incantarii.

Asemanarea lui Sergei Parajanov cu Orson Welles este pregnanta in plan stilistic; ca si autorul lui Citizen Kane, si acest artist (armean nascut in Georgia) are o lipsa crasa de respect pentru conventii si isi lasa camera sa zburde in moduri aproape aiuritoare. Suntem avertizati asupra acestei libertati inca din debutul filmului, cand o scena este compusa de la nivelul unui arbore care zdrobeste un om.

Ce urmeaza este greu de descris in cuvinte, este o suita de senzatii, uneori alerte, alteori contemplative, tot timpul uimitoare, dar care nu altereaza mesajul de capatai al peliculei:

Dragostea cea dintai nu se uita.

Sergei Parajanov, imi cer iertare ca nu te-am cunoscut mai demult, insa te asigur ca imi vei ramane o figura familiara.