Ce-ati face, daca vi s-ar spune ca ati fost otravit cu o substanta care isi face efectul rapid, astfel incat administrarea unui antidot e inutila si nu va mai raman decat doua zile de trait?
La final o sa va spun ce-as face eu, unul, dar pana atunci sa va povestesc despre D.O.A. (Dead on arrival), un film noir care porneste fix de la premisa de mai sus.
Desi incadrat drept pelicula de categoria B, adica buget redus, fara nume mari in distributie (cu exceptia actorului principal), cu decoruri reduse la minim, D.O.A. sare, insa, fara nicio problema in categoria A.
Un prim argument este protagonistul: Edmond O’Brien. Pasionatii de filme mai vechi il cunosc, poate, drept un excelent interpret de roluri secundare (Oscar pentru The Barefoot Contessa si nominalizare pentru Seven Days in May), asa ca nu mica mi-a fost surpriza sa constat cat de bine se descurca si intr-un rol principal. Si nu unul usor, dat fiind ca notarul pe care il intruchipeaza porneste cu atitudine usurica, sa nu zic usuratica, are o viata misto, o secretara care ii e si amanta si careia ii respinge constant tentativele de ceva mai serios.
Apoi, intr-o incercare de a se mai destinde un pic, pleaca intr-un oras mare, unde tentatii sunt din belsug. Numai ca, intr-o discoteca in care distractia are un ritm nebun, cineva ii toarna ceva in al nu stiu catelea pahar. Dimineata, chefliul se simte naspa, crede ca e mahmur, apoi ca a ingurgitat ceva stricat, asa ca merge la doctor sa se caute. Acolo il asteapta o veste cumplita: o sa dea coltul in doua zile maxim.
De la naturaletea in a reda stari fizice neplacute, Edmond O’Brien trece cu o superba abilitate la acea stare indescriptibila, dar pe care o vom numi conventional disperare, de a sti ca acum esti, dar in curand nu vei mai fi. Sunt cateva minute foarte neplacute pentru privitor, paradoxal, tocmai din cauza calitatii lor artistice. Apoi rasuflam usurati, deoarece nefericitul se inarmeaza cu energie si cu hotararea de a-si gasi propriul asasin.
Intriga are elemente noir standard, include personaje la limita bizareriei, nu e stralucita, insa modul de rezolvare a situatiilor e aparte. Un om care stie sigur ca nu mai are mult de trait nu se mai agata de reguli sociale, nici nu are nevoie sa fie prea subtil, iar rezultatele interactiunilor cu restul personajelor au ceva aproape amuzant, date fiind circumstantele.
Un alt argument forte pentru calitatea filmului este suita de briz brizuri care insotesc anumite scene. De exemplu, cand O’Brien ajunge in hotelul din oras, mai ca nu isi suceste gatul, intorcandu-se dupa reprezentante ale sexului opus, iar fiecare contorsiune este insotita pe fundal de acel fluierat special, prin care masculii bipezi raspund la feronomii emanati voit (sau nu) de catre femelele la fel de bipede. Un artificiu de care s-ar fi ferit orice cineast serios, dar care merge de minune aici. Apoi, discoteca unde se petrece funestul eveniment care va genera actiunea ulterioara, este construita trepidant din prim planuri cu trompetisti de culoare asudati, fum gros de tigara si muzica in crescendo. Curat loc al pierzaniei!
Am mai folosit in destule randuri sintagma „bijuterie uitata„, iar acum o sa o dezvolt putin. Vazand D.O.A., m-am simtit exact ca in acel magazin de vechituri din Sinaia, unde am dat peste un extraordinar ou stil Fabérgé, pe care am platit o nimica toata.
V-am promis ca va spun ce-as face eu in situatia personajului lui Edmond O’Brien; as fi vrut sa pot spune ceva frumos si nobil, dar adevarul este ca tot ce mi-a venit in minte a fost lista de persoane pe care m-as duce sa le bat.
Dincolo de pacatele lacomiei si trufiei, cele care i-au dus in situatia nasoala de azi, americanii au o calitate: folosesc orice context ii macina sufleteste si scot filme excelente. Vietnamul si-a tras partea lui de capodopere, globalizarea adusa de Internet a inceput deja sa dea roade prin The Social Network si ce sa mai vorbim de Razboiul Rece.