Cum se strica o ispasire

Seven PoundsE imposibil sa nu-ti placa Will Smith. Are ceva copilaros (dar nu infantil) in figura si atitudine, ceva care se mentine de la film la film, indiferent de registru, fie el comic sau dramatic. Daca stau si ma gandesc, singurul rol al lui Will Smith care nu mi s-a parut reusit este unul pentru care a fost nominalizat la Oscar – Ali. Nu ca interpretarea sa n-a fost meritorie, dar nu s-au pliat prea trainic in mintea mea.

Seven Pounds incepe cu un Will Smith mai serios decat de obicei in rol de om chinuit de o fapta nasoala din trecut. Nu se fac eforturi prea mari pentru a o ascunde, insa scenariul si montajul fac tot posibilul pentru a imprima o atmosfera apasatoare si de a face din Will Smith un erou damnat, care isi urmeaza un plan ciudat menit a schimba vietile catorva necunoscuti, pe care ii urmareste indeaproape.

Printre acestia se afla si Rosario Dawson, o tipa care sufera de inima pe care protagonistul incepe sa o pandeasca, farmecul lui a la Hitch se exercita inevitabil si din asta rezulta o idila previzibila care pulverizeaza tot ce reusise filmul pana acum. In alte conditii, siropeala celor doi ar fi putut rivaliza cu ceva gen The Notebook, numai ca toate cusaturile sablonarde ale unei povesti romantice ies si mai abitir in contrast cu inceputul incarcat de emotie al peliculei. Rosario Dawson se straduieste onorabil in rolul tipei care face pe sarcastica, dar care in interior e plapanda psihic, insa eu nu m-am putut abtine sa nu-mi aduc aminte de dansu-i salbatic din Alexander si de harjonelile-i animalice in compania lui Colin Farrell. Barbatii sunt niste porci.

Spre final, cand planul lui Will Smith, care e usor intuit de la un moment dat incolo, Seven Pounds resusciteaza o parte din atmosfera apasatoare de la inceput si chiar capata accente inaltatoare.

Numai ca realizatorii au reusit sa strice si asta, adaugand inca o scena, inutila prin melodramaticul ei si inepta prin mini-efectul special care se voia a fi incununarea cathartica a povestii unei ispasiri. Procedand astfel, mi-au alterat impresia favorabila despre rolul episodic bunicel al lui Woody Harrelson si mi-au falimentat si cele de pe urma ramasite de investitie emotionala.

Misto drumul spre ispasire.

Misto drumul spre ispasire.

Despre ideea generala a filmului nu ma pronunt, poate ca pare exagerata, insa mi-a reamintit ceva din contemporaneitate, ceva ce ma enerveaza latent. Dupa ce a facut ce-a facut, a scapat de inchisoare si a promis ca se retrage din viata publica, Huidu da semne ca ar vrea sa se intoarca in prim plan – ba un nume pe generic, ba o aparitie fugitiva. Nenicule, nu adauga la toate pacatele tale si pe cel al nesimtirii, ca oamenii nu sunt prosti sa uite. Sau da?