In continuarea aceleiasi incercari de a-mi tine promisiunea, m-am aplecat de data aceasta asupra unui autor laureat cu Nobelul, de care, personal, nu mai auzisem in viata mea: Camilo Jose Cela. De fapt, nici nu as fi stiut ca a castigat un asemenea premiu, daca editura n-ar fi avut grija sa mentioneze acest lucru pe coperta..
Pe suprafata careia am ajuns cu privire, pentru ca titlul cartii are in el samanta de scandal numai buna pentru un succes literar: Cristos versus Arizona. Apoi, pana sa incep lectura, am mai aflat un amanunt care mi-a ridicat o spranceana – tot romanul e o singura fraza. Si chiar asa a si fost. Jose Cela a fost mai zgarcit cu acest semn de punctuatie decat Saramago, ceva greu de imaginat.
Acum, cartea. O exegeza exhaustiva asupra tabloului socio-economic reflectat prin diverse planuri narative si tehnici stilistice nu se poate face pentru Cristos versus Arizona. Pana la urma, o fraza e o singura fraza, chit ca are 200 si ceva de pagini. Dupa ce am terminat cartea, recomandarea mea e sa incercati sa o cititi dintr-o rasuflare. Numai asa ritmul trepidant al dejectiilor literare pe care autorul le revarsa isi va face efectul. Cartea abunda in sex si moarte, cateodata ingemanate, insiruite ca si cum ar fi spuse de o persoana fara prea multa cultura si un pic sub imperiul halucinogenelor. Arizona se vede cam putin printre randuri, doar ca sunt amintite unele personaje si situatii cunoscute, gen Wyatt Earp.
Motivul, singur, dar suficient, pentru a va indemna sa cititi acest roman este ca veti fi supusi unei interesante programari subliminale. Printre scene de sex, unele cu un ridicat nivel de scarbosenie, apar, reluate periodic, in cateva cuvinte, opinii legate de conditia umana sau de relatiile dintre barbati si femei. Ce-i drept, sunt misogine unele dintre ele, asa ca, doamnelor, sa nu sariti pe mine dupa, pentru ca eu nu am facut decat sa apreciez matracajul literar si nu ideile ca atare.
Cartea lui Camilo Jose Cela este un sugestiv exemplu despre cum poti jongla cu cuvintele si, mai ales, cu punctuatia si sa mai ai si succes. Sa speram ca n-o sa apucam vreodata un Nobel dat pentru o opera scrisa in messengereza.
Cand citeam Pantaleon si vizitatoarele de Mario Vargas Llosa, avand in minte si restul cartilor sale, mi-a trecut prin minte ideea ca peruanul are o fixatie pentru sex, daca nu din toate pozitiile, sigur din toate perspectivele. Presupusa monomanie mi-a scazut pasiunea cu care m-am asternut pe lectura si am gustat romanul ca pe un Llosa standard, excelent la capitolul tehnica narativa si decent ca umor.