Sherlock Holmes este unul dintre personajele nemuritoare ale imaginarului colectivului.
Cum ar fi, însă, dacă iscusitul detectiv s-ar întrupa, ar fi din carne și oase și neuroni, care ar slăbi cu timpul?
Aceasta este premisa filmului Mr. Holmes, care îl urmărește pe personajul eponim ajuns la o senectute avansată, dublată de o degradare a facultăților cognitive așijderea, încercând să își reamintească de ce ultimul său caz, anterior cu câteva decenii, l-a convins să se lase de meserie.
În prezentul narativ al peliculei, îl găsim pe Sherlock Holmes la ferma sa din Anglia, ocupându-se de apicultură, împrietenindu-se cu băiețelul menajerei sale și sforțându-se să aștearnă pe hârtie detaliile investigației cu pricina.
În paralel, ni se prezintă amintiri din perioada acelui mister care i-a pus capăt carierei, precum și unele mai recente, din timpul unei călătorii în Japonia.
Da, sunt multiple direcții și mai sunt și amestecate, iar filmul este lent și alambicat, nu doar pentru că așa alege regizorul Bill Condon să-l realizeze, ci și pentru că își propune exagerat de multe.
N-ar fi salvat de la sentința grea a încetinelii joebideniene sau de cea a melodramei excesive nici de splendidele peisaje rurale englezești, nici de adorabilul învățăcel (Millo Parker) într-ale detectivismului sau stupăritului, nici de competența actoricească a Laurei Linney, care redă conflictul dintre datorie și aspirația către mai bine pentru copil, dacă tot edificiul filmic n-ar fi susținut de cheia de boltă a interpretării lui Sir Ian McKellen.
Talentul său covârșitor nu mai e noutate pentru nimeni, dar, chiar și-așa, am fost impresionat de cât de natural îi ies caracterul fragil și nevolnic al vârstei venerabile, pentru ca acea ipostază mai tânără să apară ca sigură pe ea până la aroganță.
Tocmai impecabila sa prestație (și prestanță) mi-au relevat ceea ce consider esența acestui film.
E bine să fii inteligent.
E minunat, chiar.
Însă totul este construit pe acel ansamblu de abilități și procese mentale pe care îl numim memorie.
Fără acesta, nimic nu se dezvoltă, nimic nu rezistă.
Și nu pot să nu remarc cât de marginalizată este antrenarea memoriei în educația prezentului.
Creativitatea, asertivitatea, perseverența sunt superstarurile profilului psihologic al epocii contemporane.
Totuși, niciuna nu supraviețuiește fără memorie.
Care are nevoie să fie cultivată și întreținută.
Iar telefonul pe care, probabil, citiți articolul acesta nu vă ajută prea mult în privința asta.
Așa că nu uitați să puneți creierul să rețină, să înmagazineze, să aranjeze de toate.
Rețete, echipe de fotbal, capitale și alte câte și mai câte.
Ca în reclama aia la vopsea, voi din viitor vă veți mulțumi pentru asta.