Fantastic Sounds and Where to Find Them

Cel mai recent concert al celor de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova a stat sub semnul magiei.

Să luăm poemul simfonic Ucenicul vrăjitor al lui Paul Dukas, de pildă.

Nu doar titlul m-a trimis către peripețiile lui Harry Potter, ci și luxurianța auditivă a compoziției, care a reușit ca, până și în urechea mea de Muggle-born, să sugereze o lume a primilor ani de la Hogwarts, aceea de dinainte de acutizarea conflictului cu Voldemort, apropiindu-se ca pitoresc de coloana sonoră de neuitat a lui John Williams, ceea ce nu-i puțin lucru.

Tot condiția mea de Muggle-born într-ale muzicii s-a vădit prin surpriza pe care am avut-o când am descoperit câtă magie degajă o trompetă în prezența unei orchestre simfonice. Pentru mine, acest instrument este legat de universul mai mundan al jazzului, însă, cu energia insuflată alămii de Viaceslav Bilia în cadrul Concertului în La bemol major pentru trompetă și orchestră al lui Alexander Arutiunian, m-am simțit plutind, de parcă aș fi fost vrăjit cu Wingardium Leviosa.

De dirijorul Dumitru Cârciumaru nici nu mai zic, atitudinea dedicată ca unei incantații și bagheta din mână erau de-a dreptul rupte din cursul Defense Against the Dark Arts.

Nu în ultimul rând, Simfonia nr. 8 în Si minor, D. 759, supranumită și Neterminată, a lui Franz Schubert mi-a dezvăluit câtă nevoie avem de vraja spiritului uman, pe care nicio tehnologie nu îl poate duplica.

Mulți au încercat să propună o finalitate acestei opere care ne supune chinului tantalic de a ne imagina cum ar fi putut suna celelalte părți ale compoziție. Inclusiv cei de la compania Huawei au pus la bătaie cel mai performant program de inteligență artificială de care dispuneau și au plăsmuit o continuare care a dezamăgit profund.

Un lucru bun, de altfel.

Să știm că mai sunt zone ale vieții în care magia funcționează.

Expecto patronum!

Imaginile sunt surprinse de ortacul meu într-ale audițiilor de muzică clasică, Daniel Botea.

O nouă sursă de energie

Cuvântul care a caracterizat cel mai recent concert de la Filarmonica „Oltenia” din Craiova la care am participat a fost „energie”.

A început cu Uvertura operei „Scara de mătase” de Gioacchino Rossini, o arie alertă, nimic suprinzător, având în vedere că este acelaşi autor al Uverturii din Wilhem Tell, care este echivalentul unui salt muzical în hyperspace.

A urmat Concertul nr. 1 în Sol minor pentru pian și orchestră, op. 25 de Felix Mendelssohn-Bartholdy, având-o ca solistă pe pianista Anca Săftulescu, ale cărei mâini străbăteau claviatura cu o viteza care, conectată la un mecanism eolian, ar fi produs suficientă energie să ilumineze întreaga clădire a filarmonicii.

Ajuns aici, fac o digresiune referitoare la pianişti (constat cu plăcere că am adunat deja o gamă largă de astfel de artişti pe care i-am văzut şi ascultat pe viu) şi relaţia cu instrumentul la care cântă. Fiecare dintre aceste relaţii este unică; la Anca Săftulescu am fost martorul unei neasemuite intimităţi, nu nu mai a interpretării, dar chiar a apropierii fizice. Această afecţiune reciprocă răzbătea peste multe rânduri ale sălii, pentru că am văzut chipuri înduioşate şi în spatele meu.

Programul concertului s-a finalizat cu Simfonia nr. 8 în Si minor, D. 579, „Neterminata” a lui Franz Schubert, care, pe lângă unele momente de impetuozitate, mi-a prilejuit o reflecţie asupra nevoii de energie a civilizaţiei noastre şi a resurselor pe care le consumăm pentru a o procura.

Faptul că finalul acestei creaţii muzicale este o graduală coborâre în neant (vezi titlul), pe care blânda atingere a dirijorului Bogdan Vodă a strunit-o minunat, m-a dus cu gândul spre lupta pe care nu o vedem, dar pe care n-ar strica să o sprijinim, de a găsi surse de energie care să nu se termine şi a căror utilizare să nu aducă atingere acestei planete pe care o numim acasă.

Muzica este ea însăşi o sursă de energie.

Regenerabilă, cu o condiţie:

Să nu o lăsăm năpădită de uitare.

Anca Săftulescu şi Bogdan Vodă