Prea mult Tarkovski strica

Nu cred ca admiratorii lui Tarkovski reprezinta vreo majoritate covarsitoare in marea de cinefili contemporani, dar, chiar si asa, sunt sigur ca sunt destui care se uita chioras la ecran citind titlul. Daca sunt fani ai rusului, inseamna ca au rabdare, asa ca ii rog sa aiba si cu mine, pana reusesc sa explic.

Nu a trecut mult imp de la tentativa nebuneasca de a reda in cuvinte o capodopera in imagini, ca m-am si aventurat din nou sa privesc un alt film al lui Andrei Tarkovski, Solyaris. Un faimos roman SF sta si aici la baza lui, de data asta scris de Stanislaw Lem, deci implicatii filosofice absconse avem din belsug.

Ca sa ma achit si de obligatia redarii intrigii: un astronaut deziluzionat si inca nemangaiat dupa pierderea sotiei merge pe statia orbitala Solyaris, unde impreuna cu ultimii doi membri ai misiunii, incearca sa inteleaga ce vrea sa le spuna entitatea de pe Planeta cu acelasi nume, redata sub forma unui ocean ce isi schimba forma si culoarea din motive numai de ea stiute. Atmosfera de inexplicabil care domina statia orbitala este intregita de intruparea extraterestra a defunctei neveste a personajului principal, care este initial lipsita de constiinta si memorie, dar pe care le dobandeste treptat.

Cam pana aici pot sa merg cu logica. Desi nu pare la fel de inaccesibil ca Stalker, Solyaris este cel putin la fel de greu de rezumat in cuvinte. E genul de film care trebuie simtit, admirat, incercat cu degetul sovaitor al mintii, dar niciodata explicat pe de-a-ntregul. Ma rog, puteti incerca, daca vreti, dar sa nu ziceti ca nu v-am avertizat.

N-am incotro si o sa continui cu paralelele cu Stalker, pentru ca altfel, filmul asta ar sta undeva suspendat in vid, fara vreun termen de comparatie. E foarte vizual, ca si celalalt, dar aici vizualul nu mai e un scop in sine, e mai mult un mijloc de a transmite emotii si stari de spirit. Apropo de asta, exista o scena la inceput, care mi s-a parut cea mai inalta forma a independentei cinematografului fata de celelate arte: un fost astronaut, care a experimentat din plin ciudatele trairi de pe Solyaris, isi conduce masina pe niste autostrazi futuristice; imaginea e alb negru, dar sunt cateva culori plasate dibaci, cat sa nu le vezi din prima, dar nici sa nu le ratezi, iar muzica are ceva dinamico-nelinistitor. M-am uitat la scena asta si nu m-as mai fi saturat de ea. De ce? Habar n-am.

O statie orbitala cu personaje nevrotice si o entitate extraterestra e un cadru numai bun pentru tras sperieturi. M-am gandit ca, molcom fiind, Tarkovski nu are inclinatii sa-mi provoace asa ceva, dar culmea, s-a intamplat. Si fara pic de spatiu intunecat, colti sau muzica sinistra. Aici se vede maiestria rusului, in opinia mea – te trec fiorii, ramai blocat, iar Tarkovski te scutura usor de umeri si iti zice: Sa nu-mi spui ca te-ai speriat! Daca da, atunci totul e numai in mintea ta, pentru ca eu n-am facut nimic in privinta asta. A se aplica si la intelesuri ale filmului.

Fata de Stalker, in Solyaris actorii au mai mult scenariu de rontait si, ca urmare se poate vorbi de interpretari. Natalia Bondarciuk  e cea care clar atrage atentia, si pentru ca e frumoasa, si pentru ca e singura femeie, si pentru ca joaca admirabil. Desi e neindoios plamadita din carne si oase, ii lipseste ceva uman. Sau poate doar ea are acel ceva, pe cand cei din jur l-au pierdut. Din nou, habar n-am.

Din toate cele enuntate mai sus, precum si din multe altele, declar sus si tare ca Solyaris e un film greu si cu greutate. Si tocmai ca sa nu cada greu la creier, e bine sa lasati cel putin sase luni, daca nu un an, intre vizionarea a doua creatii ale lui Tarkovski. Oricum nu e cazul sa va grabiti, pentru ca rusul nu are multe, dar sunt toate unul si unul.