Un film de trei ore poate fi gol de substanta, dar plin de forma. O galerie de situatii si personaje in care nimicnicia sufleteasca e obiect de studiu solicita un efort sustinut de rabdare din partea privitorului si o oarecare apetenta pentru film ca mecanism expozitiv, nu narativ.

Aceastea fiind spuse, m-am achitat de sarcina de a-mi schita obiectiv opinia despre La Dolce Vita. De acum incolo ma pot lasa in voia propriilor trairi.

Una dintre ele ar fi lehamitea. Nu fata de realizarea cinematografica in sine, ci fata de ce infatiseaza. La un moment dat, risti sa te contaminezi de starea de nimic (concept pe care l-am enuntat cand a fost vorba despre o carte de Milan Kundera) a spectrelor umane (pentru ca fiinte cu greu se pot numi), fapt care, desi neplacut, e un motiv de lauda pentru arta lui Fellini.

O alta traire ar fi atentia focalizata. Singura metoda prin care episoadele disparate care compun acest film pot contura ceva este sa urmaresti cu precadere reactiile personajului lui Marcello Mastroianni. Nici el nu scapa de morbul vidului interior, dar asta nu il scuteste de a se comporta in diverse feluri cand intra in contact cu al altora.

Merita amintita si pozitionarea valorilor. In orice dictionar de specialitate, scena emblematica din La Dolce Vita este cea a Anitei Ekberg balacindu-se in Fontana di Trevi. Admit ca, fotografic vorbind, aceasta imagine serveste cel mai bine promovarii filmului, dar momentele sale de zenit trebuie cautate in moduri de redare specifice cinematografiei. Daca ar fi sa aleg tot din bucata alocata divei celei blonde, dragute si superficiale, ar fi dansul frenetic, contrapus spleen-ului comesenilor.

Pe ici, pe colo, apare incantarea. Da, n-are cum sa lipseasca, Fellini stie sa ti-o smulga, chiar si cand nu simti vreo pasiune deosebita pentru el.

Dar sa nu uit plictisul. La trei ore cat are La Dolce Vita, coreland cu prima traire pe care am amintit-o, e inevitabil.

Dar, in ciuda lui, uite-ma aici, scriind despre acest film.

Cred ca e de bine.