Riscurile sunt mari cand faci un film cu o idee extrema: sa pui doi actori din culturi diferite intr-un mediu a la Robinson Crusoe, adica o insula virgina, unde recuzita antropica e redusa la minim si sa mai si vrei valori alegorice de la ce se intampla.
Dar cand regizorul se numeste John Boorman (responsabil cu intunecata incursiune in natura salbatica, dar si umana din Deliverance), iar cei doi (unici) protagonisti sunt mega-interpreti precum Lee Marvin si Toshiro Mifune, apar sanse sa iasa ceva interesant.
Japonezul si americanul sunt amandoi soldati ai natiilor respective in cursul celui de-al Doilea Razboi Mondial; naufragiati pe o bucata de pamant din mijlocul celui mai mare ocean de pe Terra, isi fac zile fripte unul altuia pana cand invata sa se tolereze si sa colaboreze pentru a face o pluta care sa-i scoata de pe domiciliul insular fortat. Replicile sunt putine si bilingve, pentru ca, pentru a accentua efectul de parabola al peliculei, fiecare dintre cei doi se rasteste, se injura si se tachineaza cu celalalt in graiul sau.
Cei doi nu schimba replici in adevaratul sens al cuvantului, dar asta nu inseamna ca nu joaca; rolurile sunt mai mult expresive si fizice, pentru ca Boorman (mare manuitor de cadre in natura) nu-i menajeaza si ii pune sa se catere, sa inoate, sa traga la vasle, pentru ca mesajul „unde-s doi, puterea creste in lupta cu fortele potrivnice ale lumii inconjuratoare” sa capete consistenta.
Coloana sonora este psihedelica si enervanta luata separat, dar in contextul filmului are un rol adecvat in a spori tensiunea care ii macina pe cei doi naufragiati.
Aceasta realizare cinematografica sufera la alfa si omega, adica la primul lucru pe care il vezi, titlul, si la ultimul, adica scena de final. Hell in the Pacific sunt a titlu de film de categoria B (de aceea nici nu l-am pomenit pana acum), ceva cu omoruri gratuite pe o insula, fie Seagal suparat pe niste mafioti care i-au rapit nepoata pe care n-o mai vazuse in viata lui, fie cu vreun grup de adolescenti in calduri care dau peste un asasin in serie.
Finalul e oarecum scuzabil, pentru ca evolutia pana la momentul sau sta sub semnul simetriei si echidistantei, iar realizatorii au incercat sa pastreze asta, introducand, totodata, si un dram de fatalism vis-a-vis de natura umana. Poate ca ar fi fost mai indicat sa ii fi lasat pe Lee Marvin si Toshiro Mifune sa pluteasca pe un cadru larg de crepuscul si sa aplice THE END. Asa, i-au suparat si pe americanofili(fobi) si pe niponofili(fobi), taman ca Siegfried din Cantecul Nibelungilor.
Hell in the Pacific (bai, da’ urat mai suna) e dovada ca experimentele cinematografice sunt simpatice, atat timp cat nu sunt prea frecvente.
