Neliniște în patru acte

By Iulian in Filme 0 Comment

Ați observat că, deși se spune că trăim în era raționalismului, una dintre cele mai frecvente afecțiuni de ordin mental este anxietatea?

Frica de acel ceva care nu e prezent, dar pe care psihicul nostru îl tratează ca pe o amenințare imediată?

Poate că această neliniște este adânc programată în structurile noastre corticale, cu scopuri pe care le vom afla vreodată.

Sau nu.

Cert este că această neliniște este stârnită cu mult stil și varietate în filmul japonez Kwaidan.

Regizată de Masaki Kobayashi, același care ne-a oferit și tensionatul Harakiri, pelicula este o colecție de patru povești în care muritorii au de interacționat, și nu în termeni dintre cei mai plăcuți, cu forțe supranaturale.

Bucata cântărețului orb care trebuie acoperit de tatuaje, pentru a nu cădea sub vraja războinicilor damnați, căzuți în bătălia navală de la Dan-no-ura, este poate cea care s-a impus posterității, dar ar fi o nedreptate să desconsiderăm realizarea stilistică și efectele psihologice ale celorlalte.

Fiecare te tulbură și ne scoate de pe făgașul liniștii sufletești. Nu este vreo reacție viscerală sau intensă, precum la horror-urile anglo-saxone sau europene, chiar și cele care nu fac abuzuri sanguinare.

Ce îți provoacă Kwaidan este o iminentă presimțire că se va întâmpla ceva în neregulă, precum și starea de neputință în a opri nefastele evenimente.

Compus fără vreo urmă de grabă, ca într-o ceremonie a ceaiului în care ești invitat de Necuratul, cu decoruri sugestive și o imagine color superbă, filmul este ca o vrajă.

Ești legat de mâini, de picioare, de neuroni și te lași condus fără putința sau voința de a i te poți împotrivi.

Inima îți bate mai tare, dar asta nu e o problemă.

E aproape o plăcere.

Să te temi înseamnă să fii încă în viață.

Savurand teroarea

By Iulian in Filme 3 Comments

Despre The Usual Suspects a curs multa cerneala si s-au apasat mii de taste, dar o tenie mentala nu-mi va da pace pana nu va voi spune de ce ma fascineaza acest film.

Nu dau detalii despre scenariul abracadabrant, care te pocneste in moalele capului spre final sau despre interpretarile excelente sau despre rezonanta demoniaca a numelui in jurul caruia se invarte toata povestea. Le gasiti pe nenumaratele site-uri despre marile creatii cinematografice ale tuturor timpurilor. Nu pot insa sa nu ii mentionez pe doi actori, care contribuie masiv la acea traire pe care v-o voi descrie imediat: regretatul Pete Postlethwaite, care are un moment scurt, dar sinistru, si Kevin Spacey, prin tot ce face, de la cel mai mic gest, pana la cea mai neinsemnata vorba.

Era o seara obisnuita din cursul unui saptamani si m-am gandit sa profit de oboseala care i-a trimis prematur la culcare pe cei din casa, televizorul ramanand astfel la dispozitia mea, si sa vad de unde si pana unde valva care inconjoara The Usual Suspects. Nu stiu cand s-a intamplat, cred ca destul de devreme, dar, de la un anume moment, am inceput sa am o senzatie ciudata: bataile inimii mi s-au accelerat, dar incercam sa respir mai usor, ca sa nu tulbur ceva ce nu exista decat in mintea mea.

Da, nu mi-e rusine sa recunosc ca am simtit ca ma trec fiorii. Nu dintre aceia brusti, provocati de tipatul isteric al vreunei fetite malefice si de muzica stridenta a horror-urilor contemporane; ce am simtit a fost desteptarea unei spaime atavice, latente, care m-a tinut cat a durat filmul si imi revine in memorie din timp in timp si pe care o incerc chiar si acum, cand scriu aceste randuri. Sunt baiat crescut la oras, dar nu mi-e greu sa recunosc in aceasta teama senzatia de care stramosi din vremuri imemoriale se lasau patrunsi, asezati fiind in jurul focului, noaptea, in timp ce batranii le istoriseau despre forte pe care nu le intelegeau, dar de care stiau ca trebuie sa le fie frica si sa se fereasca.

Asta am simtit eu la The Usual Suspects, un film cu gangsteri, politisti si pistoale.