Am fost la teatru dimineața, la prânz și seara

By Iulian in Teatru 0 Comment

Cum ședeam eu aproape tolănit în scaun și priveam unul dintre numerele Hektomeronului, iaca vine un tânăr cu o cameră în mână și mă întreabă dacă vreau să spun câteva cuvinte despre proiectul aista.

– Este pentru un viitor documentar despre tot ce s-a întâmplat aici, îmi explică.

Ce i-am spus atunci vă spun și vouă acum:

Hektomeron este un proiect gigantic și nebunesc, pe care eu, unul, nu l-aș fi făcut.

Dar mă bucur că l-au făcut cei de la Teatrul Național din Craiova, mai ales că mi-a relevat un Decameron de impresii:

I. Tehnologia asta e incredibilă, oricât s-ar oțărî unii împotriva ei; cum altfel mai colaborau actorii craioveni cu regizori de te miri unde?

II. Unii sunt în stare să lucreze 25 de ore în continuu; eu nu m-aș putea lipsi de somn, așa că îi admir și îi compătimesc.

III. Când textul e bun, iar Boccaccio, cu tot misoginismul și anacronismul care i s-a reproșat pe parcursul spectacolului, exact asta ne oferă, actorii de aici au în ce să își înfigă colții și ne dezvăluie laturi interpretative nebănuite. Oameni buni de la Teatrul Național din Craiova, așa să vă fie alegerile stilistice de acum încolo, nu Inimă să alte preparate din carne, da?

IV. Apropo de actori, le știam destule manifestări din versiunile digitale care le-au precedat, dar contactul nemijlocit cu vocea și gestica și mișcare scenică este neprețuit; așa m-am bucurat pe deplin de grohăiturile lui Nicolae Vicol, de dereglarea Corinei Druc, de delirul andreeamarinian al Alinei Mangra, de revolta autentică a lui Geni Macsim, de icnetele Costinelei Ungureanu sau de vocea de povestitor hâtru a lui Nicolae Poghirc.

V. Recunoscând nume printre regizorii care au contribuit la această manifestare colosală, precum Philip Parr sau Fred Abrahamse, am mai îndreptat un gând de adâncă recunoștință către maestrul Emil Boroghină, care, prin Festivalul Shakespeare, a adus teatrul mare la Craiova și l-a făcut pe al nostru la fel de mare.

VI. Au fost momente când în sală erau doar vreo câțiva spectatori risipiți prin cele patru colțuri; dar nu m-am simțit singur, dimpotrivă.

VII. Am văzut oameni ațipind la Hektomeron și mi-a fost drag, înseamnă că rezistau pe baricade de ceva vreme.

VIII. Ca bărbat, am fost scuipat, dar și mângâiat ideatic de variațiile feministe ale unor povestiri adaptate prezentului; mulțumesc, Monica Ardeleanu, în sfârșit o voce lucidă dinspre urmașele Evei!

IX. Craiova e tare pe cultură, nu și la infrastructură (dacă locuiți aici, știți ce și cum).

X. Au curs felicitările către cei de la Teatrul Național din Craiova, așa că alătur și eu un strop în acest diluviu binemeritat și le adresez mai jos o provocare.

Mai există o colecție de povestire deocheate și șugubețe datând din perioada Renașterii, intitulată Heptameronul, de data aceasta din Franța.

Ce-ar fi să mai puneți de-un maraton teatral mai la toamnă?

Cand regia se bate cu actorii

By Iulian in Teatru 1 Comment

iluziiLa Teatrul National din Craiova se lucreaza intens. Spun asta pentru ca piesa pe care tocmai am vazut-o, Iluzii, e clar rodul unor stradanii pasionate din partea tuturor celor implicati in realizarea ei.

Subiectul e ales astfel incat sa raspunda unor cerinte contemporane. N-are frivolitatea excesiva din Dimineata de dupa, insa vizeaza tot relatiile de cuplu, mai precis o proportie de doua perechi, in care mezii si extremii (sau extremele) se combina intr-un mod aiuritor. E clar ca omul care vine acum la teatru vrea sa-i fie gadilate interese mai concrete, nu doar abstractiuni.

Regia este stralucita. Bobi Pricop (si echipa scenografica pe care s-a sprijinit, nu vreau sa ii aloc merite exclusive) lasa deoparte minimalismul foarte inspirat din Profu’ de religie si exploateaza spatiul scenic in fel si chip, il combina cu miscarea si, culmea, cu audio-vizualul. Iluzii nu este un spectacol de teatru stricto senso, ci unul eclectic, osmotic, in care descoperi modalitati nebanuite de transmite mesaje si emotii.

Actorii sunt patru la numar (Ioana Manciu, Romanita Ionescu, Catalin Baicus si Vlad Udrescu) au de lucru pentru a se individualiza in confruntarea cu mizanscena cea inedita. Lupta e grea, iar de la jumatatea piesei incolo, fiecare se va fi evidentiat cu ceva, cu o grimasa, cu o postura, cu o intonatie. Trecut-au vremurile cand aveam binomul actor-rol, acum scenariul este metempsihotic, ele rostesc si replici de barbati, iar ei si replici de femei.

La Teatrul National din Craiova se lucreaza intens.

Si se lucreaza bine.

iluzii2

Sursa imagini: www.tncms.ro.

 

Mai e speranta, mai e

By Iulian in Teatru 0 Comment

revolverulNu stiu cum s-a intamplat, dar la piesa „Unde-i revolverul?” n-am reusit sa ajung decat acum, desi este in repertoriul Teatrului National din Craiova de peste doi ani.

S-a facut ca am mers la aceasta piesa in timpul haosului simpatic numit „Saptamana altfel”, perioada in care profesorii si elevii au avut program de voie (sau de nevoie). Ca urmare, sala mare a teatrului din Craiova era plina de pustime, fapt ce m-a tulburat un pic, pentru ca mi-a luat ceva timp pana sa identific niste spectatori mai varstnici decat mine. In atare conditii, m-am gandit ca exista sanse ca piesa sa nu fie dusa pana la capat, cum era sa se intample acum cativa ani la o alta, cand directorul si regizorul Mircea Cornisteanu a aparut inopinat pe scena si a tinut o cuvantare mult prea elevata pentru varsta puberilor care incepusera sa chiuie cand se stinsese lumina.

Dar lucrurile n-au evoluat asa. Copiii au stat relativ cuminti, cu exceptia catorva pe care i-a chinuit in mod repetat vezica sau plictiseala, iar implinirea unei temeri majore (sunete penibile de telefon) n-a venit, culmea, de la vreun scolar, ci de la un profesor, din grupul celor care scrutau sala cu aerul ca le miroase ceva stricat si cu o privire care glasuia ceva gen: Tineretul din ziua de azi e sub orice critica.

Si mai imbucurator, piesa in sine i-a captivat pe elevi si i-a tinut, cu exceptiile mentionate mai sus, tintuiti in scaune, asata fara ca subiectul sa fie neaparat usurel. Unde-i revolverul? este o parabola, simpla in esenta, complexa in manifestare, a axiomei ca, indiferent ce clasa sau categorie sociala detine puterea, o foloseste spre folosul propriu si intru dominarea celorlalte.

Distributia este formata din actori unul si unul: un veteran – Valer Dellakeza, un semi-veteran – Angel Rababoc, doi maturi – Marian Politic si Sorin Leoveanu si un tanar – George Albert Costea. Toti au interpretat formidabil roluri ambivalente si de tot hazul, dar, fara a le face vreo nedreptate celor mai mari ca varsta si experienta, o sa declar ca mezinul George Albert Costea este cel care infuzeaza piesa cu energie, este cel care da dinamism unei manifestari artistice altminteri prea statice pentru publicul cel tanar, care a gustat reprezentatia pe deplin.

Tineri in public, tineri pe scena. Stiu ca o sa am aerul unui venerabil (ceea ce refuza sa cred ca sunt), dar pot sa spun cu o indreptatita insufletire: mai e speranta, mai e.