Nu sunt un fan al universul fictiv Marvel.

Din ampla filmografie care a construit această mitologie modernă, nu cred că am văzut mai mult de de un sfert din producții.

Și nici acelea nu mi-au suscitat vreun interes aparte, cu excepția seriei Guardians of the Galaxy și a Avengers – Infinity War.

Acesta din urmă mi-a trezit emoții autentice, tocmai prin ineditul lor.

Senzația aceea de luptă disperată, de cursă contracronometru, cu un inamic implacabil și interesant apropiindu-se tot mai mult, m-a frapat și m-a încântat.

Iar această încântare s-a reactivat când am descoperit jocul de societate Infinity Gauntlet. A Love Letter Game.

Înainte de toate, merită explicat subtitlul A Love Letter Game.

Love Letter este un joc din 2012, care presupune să exploatezi cărțile de joc care îl compun în așa fel, încât să fii primul care atinge obiectivul de a câștiga inima unei prințese claustrate, în timp ce îi sabotezi pe adversarii care fac același lucru.

Nimic nou sub soare, însă acest mecanism ludic este atât de bine pus la punct, încât a avut un succes enorm și a generat o mulțime de variații tematice, printre care și cea de față.

Meritul lui Infinity Gauntlet. A Love Letter Game este că este adaptat pentru a reda fidel atmosfera filmului pe care se bazează.

Într-un colț al ringului, avem tabăra supreroilor, din care pot face parte mai mulți jucători (cu cât mai mulți, cu atât mai palpitantă va fi partida).

În celălalt, îl avem pe Thanos, cu cohorta sa de monștri și de aghiotanți malefici, iar acest set de cărți îi revine unui singur jucător.

Nu o să intru în detaliile regulamentului, însă merită menționat că Infinity Gauntlet. A Love Letter Game își relevă valoarea pe deplin doar după ce jucătorii sunt buni cunoscători ai regulilor și ai specificului fiecărei cărți de joc.

Abilitățile care sunt puse la încercare sunt atenția distributivă, memoria și capacitatea de a gândi in interesul grupului, nu propriu, aceasta din urmă fiind specifică echipei de supereroi. Și aici, ca și în alte jocuri de cooperare, precum Hanabi, e necesar ca jucătorii să adere la limitele comunicării impuse de regulament.

De cealaltă parte, jucătorul care preia tabăra lui Thanos este stăpân absolut al propriei strategii.

De fapt, ca încă o excelentă recreere a experienței cinematografice, jocul este conceput astfel încât șansele să-i surâdă în primul rând acestui personaj negativ, astfel că va fi nevoie de o impecabilă cooperare între Avengerșii cartonați, pentru a-l birui.

Iar piesa de rezistență a acestei experiențe ludice este modul cum poți câștiga.

Dacă supereroii nu trebuie decât să-i dea lui Thanos la operație până cade lat, semizeul întunecat poate triumfa în două feluri.

Fie îi biruie în luptă dreaptă, fie adună toate acele prețioase Infinity Stones, care sunt cărți de jucat, apropo.

Iar când atinge acest suprem obiectiv, poate pocni din degete.

Nu e ideea mea, e instrucțiunea jocului.

Tocmai de aceea, pe unde l-am încercat, cam toți se înghesuiau să fie Thanos.

E ceva să fii cel care spune:

I know what it’s like to lose. To feel so desperately that you’re right, yet to fail nonetheless. It’s frightening, turns the legs to jelly. I ask you to what end? Dread it. Run from it. Destiny arrives all the same. And now it’s here. Or should I say, I am.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mi-au dat ocazia nu să văd The Avengers – Infinity War, ci să-l trăiesc aievea.