Toate parerile pe care le auzisem despre The Best Years of Our Lives il recomandau drept un adevarat lord al cinematografiei. 7 premii Oscar, printre care cele pentru cel mai bun film, cel mai bun actor in rol principal, cel mai bun actor in rol secundar, cel mai bun scenariu, cel mai bun regizor sunt, cumulate, argumente solide in a fi sigur ca n-ai cum sa dai gres, daca-l vezi.
Filmul pare plin de gravitate, daca judecam dupa rezumatul standard al subiectului: trei americani care au luptat in Al Doilea Razboi Mondial se intorc in oraselul natal si descopera ca vietile lor si ale familiilor lor au fost iremediabil schimbate de anii petrecuti pe front. Pare leit The Deer Hunter, dar nu e. Este mai luminos si are acea candoare clasic hollywoodiana pe care o ironizam adesea, dar de care avem mare nevoie.
Cei trei protagonisti: Fredric March – infanterist si fost bancher, Dana Andrews – comandant de bombardier si fost vanzator de inghetata si Harold Russell – un tanar de-abia iesit din adolescenta, care si-a petrecut razboiul ca marinar, au intr-adevar dificultati in a-si gasi locul in familii si in pasnicul orasel pe care nu l-au mai vazut de atat timp.
Bancherul nu-si mai intelege copiii, pe care ii gaseste mai mari si cu alte conceptii, si trebuie sa-si reia slujba de finantist nemilos, pe care e nevoit sa o indrepte, culmea, impotriva unor alti veterani, pe care ii intelege, dar pe care ar trebui sa ii refuze tocmai cand au mai mare nevoie. Vanzatorul de inghetata constata ca gradul si gloria din razboi nu ii tin de foame si trebuie sa revina la a vinde peste casa catre gospodine sictirite si, in plus, se confrunta cu snobismul crescand al sotiei, pentru care uniforma a fost mai importanta decat persoana. Iar tanarul marinar (al carui interpret, Harold Russell chiar si-a pierdut ambele maini in timpul razboiului) are de infruntat stanjeneala celor din jur, care habar nu au cum sa se poarte cu dragul lor frate/fiu/iubit care nu mai este acelasi
Ce e frumos in The Best Years of Our Lives e lipsa patetismului, a fatalismului in prezentarea celor de mai sus. Povestile nu sunt pur si simplu transate si amestecate, ci se imbina natural si chiar mai genereaza si altele. Intre chipesul comandant de bombardier si fata bancherului (Teresa Wright) se naste o idila simpatica, aparent sortita esecului, dat fiind ca el e casatorit, dar careia ii tii pumnii, pentru ca simti ca intre ei e acel ceva la care viseaza femeile si (in adancul sufletului) barbatii.
Marele actor Fredric March e intr-o situatie paradoxala: are cea mai reusita interpretare, dar cel mai putin reusit personaj. March e cand chefliu neostoit, cand businessman glacial, cand tata ironic sau protector, dar aceasta varietate nu se incheaga niciodata cu totul, incat sa rezulte o personalitate complexa. Un mic neajuns al scenariului, care nu-i stirbeste cu nimic meritele actorului, pentru ca March insufleteste fiecare scena in care apare si imprima filmului acea nota de usuratate pozitiva care il impiedica sa devina grav si apasator.
La polul opus se afla Harol Russell, veteranul care isi joaca propriul rol. Poate ca pe alocuri se vede lipsa deprinderii actoricesti, dar asta nu il impiedica pe cel care si-a pierdut mainile in razboi sa creeze un personaj memorabil, un amestec de incapatanare si fragilitate, de voie buna si depresie. Scenariul ii rezerva cele mai emotionante si umane scene, iar Harold Russell va ramane in istorie drept actorul care a primit, in acelasi an, doua Oscaruri, unul pentru interpretare si unul onorific, pentru demnitatea si curajul cu care a intruchipat pe toti cei a caror viata a fost iremediabil afectata de razboi.
Exista un dublu happy end, dar si si inzecit sa fi fost, tot mi-ar fi placut. America si omenirea ravasite dupa ani de privatiuni si sacrificii aveau nevoie de speranta, iar Hollywood-ul le-a redat-o asa cum numai el stie.
