Vara, la cinema, nu e de gândit.

Doar Christopher Nolan ne obligă să facem asta, dar el o excepție.

De obicei, în sezonul estival, lăsăm logica la o parte și ne bucurăm de aventuri de tot felul, de la macabre sau amuzante la senzuale sau explozive.

The End of Oak Street reușește să suscite un dram de adrenalină, nu multă, că suntem învățați, un dram de cortizol, nu mult, că am mai văzut noi una, alta, și un dram de oxitocină, nu multă, că nu e Ingmar Bergman.

Și, totuși, e o experiență agreabilă, fapt atestat și de amicul mult mai exigent alături de care l-am văzut.

Prin anii ’80, o suburbie dintr-un oraș american se vede transportată nitam nisam în Jurassic.

Adică un pic pe dos față de influenta peliculă a lui Spielberg.

Dacă nu vin oamenii la dinozauri, vin dinouzaurii la oameni.

Și să te ții belele, pentru tot cartierul, dar noi ne concentrăm pe familia Platt (mamă, tată, fiică adolescentă, fiu cam tot așa), fiecare cu aspirațiile și neîmplinirile lui.

Evident, odată confruntați cu saurienii, nevoile lor se duc la baza piramidei lui Maslow, iar iureșul antrenant și deloc îngăduitor în anumite momente te ține în priză, de crește consumul peste limitele recomandate de guvern.

Ce e de remarcat la regia lui David Robert Mitchell e că, în ciuda faptului că are de lucrat cu o premisă care forțează ridicolul chiar pentru unul care crede în OZN-uri și se tratează cu cristale, o tratează cu o nonșalanță molipsitoare.

Nu trece mult și chiar te obișnuiești, ba te și distrezi cu imaginile reptilelor uriașe mâncând înghețață sau respingând apa din piscină pentru că are prea mult clor.

Puși să îndure teroare și oroare, membrii distribuției o fac cu un profesionalism previzibil din partea numelor consacrate, cu un ison lăudabil ținut de cei tineri.

Anne Hathaway e vioara întâi: ea trage cu pușca, ea numără proviziile, ea conduce mașina, cât nu o joacă T-Rexul în picioare.

E atât de dinamică aici, încât nu poți să nu te întrebi de ce nu i-a luat ea însăși la omor pe pețitorii nesimțiti din Odiseea.

Ewan McGregor e un Obi-Wan fără Forță, dar cu mult optimism, iar mai fragezii (am citat din dinozauri acum) Maisy Stella și Christian Convery țin pasul, și la interpretare, și la fugă.

Creaturile care dau iama în pașnicul cartier nu sunt suprinzătoare, ne-a făcut cunoștință Ștefan cel Mare (sper că e clar calamburul) cu ele încă de acum decenii, dar își joacă rolurile lor de orătănii dușmănoase cu toată priceperea pe care le-o împrumută departamentul de efecte speciale.

Și sunt și mai libertine decât omoloagele spielbergiene.

N-o să se termine cinematografia cu The End of Oak Street.

Dar aici logica ia o pauză binemeritată, ca să revină la toamnă mai proaspătă.

Vorba aia:

A venit vacanța,

Cu raptoru’ din Franța.

P.S. Glumă, glumă, dar primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns acasă a fost să găsesc cuțitul ăla de vânătoare primit cadou mai demult și să-l pun la îndemână.