Geniu e un termen pe care nu ma aventurez prea usor sa-l atribui, din simplul motiv ca mi se pare a avea o greutate formidabila, care trebuie folosita cu masura, nu cum se intampla adeseori in zilele noastre.
Pe Charlie Chaplin, insa, nu ezit deloc sa il numesc asa; ba chiar ma simt mai indemnat decat in cazul lui Orson Welles, nu pentru ca giganticului creator al Cetateanului Kane i-ar fi lipsit talentul nemasurat, ci pentru ca nu l-a valorificat pe deplin, aripile fiindu-i taiate tocmai din cauza capodoperei sale, dar si a personalitatii labile. Dar asta e o poveste pe care o s-o depanam poate alta data.
Lui Charlie Chaplin i-au iesit toate struna, inclusiv acest Monsieur Verdoux, un film aparte pentru ca, desi pastreaza registrul umorului, il deplaseaza considerabil spre cel negru, atat de negru, incat m-au trecut fiorii in dese randuri.
Domnul Verdoux este o victima a crizei economice mondiale (aia rea din anii ’30 ai secolului trecut) si, pentru a-si intretine sotia paralizata si copilul, apeleaza la o metoda, pe cat de feroce, pe atat de eficienta: seduce fete batrane sau vaduve de peste 40, instarite, bineinteles, se casatoreste cu ele le stoarce de bani, le omoara si le face disparute.
Nu va apucati sa gasiti hibe logice, gen cum naiba a reusit un om care figureaza in acte sa faca asta de mai multe ori?, pentru ca, oricum, povestea este inspirata dintr-un caz real, care a facut valva in epoca si, in plus, protagonistul compenseaza pentru orice.
In scena cantecului din Modern Times am aflat care e sunetul vocii lui Chaplin, in The Dictator am constatat cata forta are in discurs, in Monsieur Verdoux avem proba versatilitatii cu care trece de la seductie mieroasa la glacialitate criminala sau de la compasiune la nerabdare.
Chiar daca filmele sonore incepeau sa produca mutatii in felul de a interpreta al actorilor vremii, Chaplin n-are nicio jena in a imprumuta personajului sau teatralismul si emfaza non-verbala specifice peliculelor mute, iar rezultatul este un individ fermecator, descurcaret si sinistru. Tot timpul sinistru.
Monsieur Verdoux ofera momente memorabile la foc continuu. O vrajeste pe una dintre victimele sale la telefon, cu vorbe de care s-ar rusina orice barbat, dar pe care le adora orice femeie, iar florareasa care asculta pe furis se topeste de placere.
Numara banii intr-un mod care imi provoca rasul de fiecare data cand vad vreo vanzatoare mai versata.
Evita cu subtilitate sa o omoare pe o tanara vai de ea, careia initial ii pusese gand rau.
Se da ceasul mortii sa ii vina de hac unui mega-malagioaice, cu o gura cat o sura, superb interpretata de Martha Raye, care, culmea culmilor, reuseste sa il eclipseze actoriceste pe Chaplin, in momentele cand imparte ecranul cu el.
In final, ca si in The Great Dictator, Charlie Chaplin omul apare din spatele personajului, pentru a se manifesta in privinta societatii in care traieste, printr-un discurs. Dar acum nu mai imbarbateaza pe nimeni impotriva asupririi, ci arunca o anatema asupra dezumanizarii generale, asupra invinsilor si invingatorilor deopotriva.
Nu mai e un discurs patimas, ci unul in ton cu intregul Monsieur Verdoux.