The Guns of Navarone are reputatia unui film solid despre Al Doilea Razboi Mondial. Vazandu-l, n-am putut sa nu ii remarc cateva cusururi, dar nu pot sa neg ca au fost si aspecte pe care le-am savurat pe deplin.

Gregory Peck este un flegmatic capitan ales sa conduca un detasament de comando, cu misiunea de a distruge doua tunuri gigantice, a caror forta infricosatoare si amplasare strategica impiedica flotele aliate sa patrunda intr-un arhipelag grecesc. In echipa de soc mai intra un grec versat (Anthony Quinn), o localnica din Rezistenta, aspra si energica (Irene Papas), un expert in explozibili, responsabil cu glumele englezesti (David Niven), precum si alte cateva personaje pe care scenariul incearca sa le contureze cat mai complex.

Impresia favorabila pe care mi-a facut acest film se hraneste cu precadere din prima sa parte. Timp de vreo ora, ii cunoastem pe protagonisti, ni se insufla senzatia de palpitant prin cateva replici bine plasate despre cat de riscanta este aceasta misiune, iar relatia dintre Peck si Quinn primeste din start un bonus bestial prin promisiunea grecului ca o sa-i faca de petrecanie colegului la sfarsitul razboiului.

Cand operatiunea se pune miscare, are aerul foarte misto si barbatesc al unor tipi unul si unul care stiu ce au de facut si care infrunta natura si oamenii fara sovaiala. Pe masura ce se afunda in teritoriul inamic, lucrurile se complica. Fapt foarte natural, de altfel, numai ca, odata cu inaintarea, incep sa apara si problemele filmului.

Sintetizate, acestea s-ar constitui in incredibila naivitate a personajelor negative, adica a nemtilor. Sunt de acord ca binele trebuie sa invinga raul, dar docilitatea cu care nazistii se comporta in avantajul echipei noastre e prea de tot in anumite momente. Unde mai pui ca engleza lor n-avea pic de accent german. Dar n-am facut vreo tragedie din toate astea, pentru ca as pune acest gen de probleme pe seama unei subtirimi perpetue care caracterizeaza blockbuster-urile.

In fond, asta e The Guns of Navarone. O mega-productie a timpurilor lui, cu un subiect ales de pe un taram batatorit, cu efecte speciale care la vremea lor au impresionat, iar acum, la 50 de ani, tot iti mai smulg un „Ia te uita”, si cu o distributie aleasa pentru a atrage atentia.

Cei trei care o domina au fiecare, singuri sau in tandem, momente de interpretare care le justifica reputatia de granzi nemuritori ai cinematografiei. Continui sa cred ca Gregory Peck a fost cel mai elegant actor care s-a nascut vreodata, iar, in cazul de fata, n-are nevoie decat de o spranceana ridicata si de acea voce care pare ca poate imblanzi si o fiara, pentru a fi perceput drept figura centrala a filmlui.

David Niven este intruchiparea perfecta a farmecului englezesc, chiar si cand acesta consta doar in glume slabute, iar Anthony Quinn domina cateva scene de efect, printr-o combinatie de vitalitate si inteligenta, ambele pe fondul unui aer de grec veridic (nu cred ca e o intamplare ca, la vreo trei ani dupa, Quinn a fost ales sa joace in Zorba Grecul, filmul datorita caruia cei mai multi au uitat ca e mexican si n-are nicio treaba cu noua Elada).

Cu toate scaparile lui, The Guns of Navarone este ca orice blockbuster cat de cat reusit: ofera multe, pentru multi.