Oscarurile lui 2012

Nu se cadea, conita mea, sa nu fac macar act de prezenta la comentariile care preced Oscarurile din 2012. Daca anul trecut m-am aplecat separat asupra peliculelor celor mai titrate, anul acesta voi schimba procedura si voi lua fiecare categorie mai importanta in parte.

Ca sa omor suspansul, o sa incep cu Cel mai bun film. Aici trebuie sa fac o distinctie intre filmul despre care cred ca va fi castigator si cel pe care l-as vrea eu. De luat, va lua The Artist, probabil, si nu ar fi o alegere rea, pentru ca este un film inedit si delicios, pe alocuri. Are meritul ca, desi bifeaza cu stil caracteristicile unui film mut (emfaza, decoruri, ecrane cu replici, imagine alb-negru), cand si cand iti aduce aminte ca e produsul secolului XXI. Subiectul e simpatic (moartea peliculelor mute si aparitia sonorului) si genereaza scene amuzante sau aproape induiosatoare, dar, totusi, The Artist e departe de savoarea lui Singing in the Rain. Una peste alta, daca ia Oscarul, nu ma supar, dar nici nu o sa exult.

Filmul caruia i-as da eu statueta este The Help. Cu toate ca barbatii sunt o specie auxiliara si aproape dispensabila in acest film, povestea, personajele si situatiile sunt universal umane. Conflictul dintre tiranie, segregare, prejudecati, snobism, rautate, pe de o parte, si empatie, curaj, solidaritate, umor, bunatate, pe de alta e excelent ilustrat, starile prin care te trece variaza de la incantare la revolta, iar despre interpretari o sa am destul de spus mai jos.

La regie, mizez pe Michel Hazanavicius si The Artist, desi s-a tot vorbit de Martin Scorsese si Hugo, singurul film de la Oscaruri care a reusit chiar sa ma enerveze prin faptul ca e forma fara fond, un exercitiu vizual steril, cu o poveste incoerenta, vag dickensiana, care, precum magarul lui Buridan, nu se hotaraste ce directie sa urmeze: elogiu la adresa lui George Melies, unul dintre pionierii artei cinematografice, sau incursiune in lumea fascinanta a automatonilor? Iar faptul care mi-a displacut cel mai mult este ca puberii din rolurile principale se chinuie sa interpreteze de parca ar fi oameni in toata firea, lipsindu-le  totalmente ingenuitatea irezistibila din primele filme Harry Potter.

La scenariu o sa comasez discutia si nu o sa ma refer la ambele categorii, ci doar la scenariul cel mai reusit. Situatiile din The Artist sunt mestesugit construite, dar cele din The Descendants au ceva aparte. Termenul de tragicomedie nu e nou, dar parca niciodata bucatile acestei aglutinari nu au fost asa ascutite. In nenumarate randuri imi venea sa rad cu hohote, dar un ce interior imi punea piedica, pentru ca nu-i frumos sa te distrezi cand e vorba, totusi, de o persoana aflata in moarte clinica. Iar reactiile personajului lui George Clooney, exagerate in opinia multora, sunt foarte naturale, ca ale oricarui om care isi vede universul bine asezat dat peste cap de un eveniment neplacut. Ca alternativa, nu-i rea nici atmosfera boema din Midnight in Paris al lui Woody Allen.

La categoria Cel mai bun actor intr-un rol principal e bataie mare, dar eu mi-am ales deja castigatorul: Brad Pitt. Imediat va spun si de ce. George Clooney e excelent in The Descendants, amuzant, emotionant si la fel de aratos, dar e ajutat de scenariu si de partenerii de ecran, in special fiica cea mare (Shailene Woodley), uimitor de tare-n gura, si absolut bestialul ei gagic, ramas proverbial la mine in casa („Sid rules”).

Nu-i greu sa-l consideri expresiv pe Jean Dujardin, in conditiile in care trebuie sa-si faca treaba fara cuvinte, dar meritul sau este ca stie sa-si exagereze mimica in momentele in care personajul sau actor toarna un film, si sa o lase mai naturala cand se afla „in lumea reala”. Pentru nivelele astea diferentiate de expresivitate e posibil ca Dujardin sa ia Oscarul, fapt care nu m-ar deranja, dimpotriva.

Dar eu deja l-am ales pe Brad Pitt, pentru ca are un rol mult mai dificil in Moneyball, un film pe care, pana la Hugo, il consideram cel mai plictisitor din 2011, avand ca subiect un sport care nu ma intereseaza deloc, dar chiar deloc. In captuseala hainei de aroganta si aer atotstiutor, Brad Pitt coase frustrari, neimpliniri, regrete, empatie, care se vad doar atunci cand glacialul manager de baseball se mai intinde si mai apare cate-o crapatura. Spre deosebire de Clooney, care isi exploateaza fizicul in slujba interpretarii, Brad Pitt lasa deoparte orice aer de sex-simbol si nu se bazeaza decat pe cum stie sa joace. Adica extraordinar.

La Cea mai buna actrita in rol principal avem o favorita, pe Meryl Streep intr-un film, The Iron Lady, pe care nu l-am vazut, dar care nu a placut nimanui, din cate am observat.  Insa preferata mea e Viola Davis in The Help. Foarte retinuta, nu foarte savuroasa, impunand mai degraba respect, personajul ei imprumuta filmului acea gravitate care il transforma dintr-o simpla comedie intr-o cronica a luptei pentru drepturile celor discriminati. Exista insa o scena in care Viola Davis rade, rade cu pofta omului care trebuie sa stea serios, dar care vede, caruia nu ii e dat sa se exprime, dar care aude, care nu e bagat in seama, dar care intelege. Pentru cel mai frumos ras din 2011, Viola Davis merita Oscarul.

La cel mai bun actor in rol secundar o sa ma limitez la constatari, din lipsa de documentare. Cu exceptia lui Jonah Hill, grasunel si simpatic in Moneyball, restul nominalizatilor sunt veterani. Cu atat mai meritoriu este faptul ca doi sunt ultra-veterani – Max Von Sydow si Christopher Plummer – si se pare ca acesta din urma va castiga. Kenneth Branagh este nominalizat pentru rolul lui Laurence Olivier, ceea ce mie mi se pare extraordinar, pentru ca, intr-un final, conflictul artistic dintre acesti doi mari shakespearieni care nu au apucat sa se dueleze direct este astfel reconciliat.

Pe actritele in rol secundar le stiu un pic mai bine. Berenice Bejo face treaba bunicica in The Artist, dar castigatoarea trebuie aleasa dintre interpretele din The Help, cele care ofera cele mai delicioase si emotionante scene din preferatul meu de anul asta. Octavia Spencer este pur si simplu adorabila in rol de menajera de culoare, cu apetit verbal si chiar vindicativ, iar Jessica Chastain este o adorabila pitzi cu suflet, in totala opozitie cu respectabilitatea reprobabila a personajului lui Bryce Dallas Howard. Daca s-ar putea un premiu ex aequo, ar fi excelent.

Ca incheiere, ii acuz pe membrii Academiei Americane de Film de ingratitudine, prin faptul ca, avand la dispozitie un puhoi de locuri la sectiunea Cel mai bun film, nu i-au acordat unul si lui Harry Potter and the Deathly Hallows: Part 2. Finalul grandios realizat al unei epopei care a incantat mici si mari deopotriva merita acest minim elogiu.