Pana acum n-a fost film cu Jim Carrey care sa ma intristeze profund. Ar fi Man on the moon, dar a avut si o morala destul de optimista, asa ca nu se pune.

In schimb, Yes Man, desi, structural vorbind, e aidoma unor productii precum The Mask sau Bruce Almighty, adica despre tipul onest, dar lipsit de sansa si vointa, caruia i se intampla ceva extraordinar, care ii releva adevaratul sens al existentei, nu numai ca nu m-a amuzat, dar m-a si pus pe ganduri.

Mesajul motivational al filmului, de a spune ”Da” provocarilor, dar de a nu fii apucat in privinta asta, a trecut destul de repede pe langa mine. Ce a ramas insa a fost figura imbatranita a lui Carrey si grimasele sale obosite, care odinioara imi smulgeau cascade de ras. Mi-a lasat impresia unui clovn in afara scenei, care isi sterge machiajul, se gandeste ce actor mare ar fi putut fi si o lacrima i se scurge incet pe fondul de ten.

Oare Jim Carrey poate sa rada din toata inima?