Sandra din fire n-are lecuire

O persoana cu mania disectiilor intelectuale si care a vazut cateva comedii romantice hollywoodiene poate redacta cu usurinta o lista de trasaturi standard ale acestui tip de film, care, schematic, ar arata cam asa:

– Situatie inedita care genereaza actiunea

– Antipatia si antagonia proagonistilor atinge punctul maxim

– Cei doi se umanizeaza si incep sa se simpatizeze reciproc

– Apropierea dintre cei doi se desavarseste in timpul unui context favorabil (petrecere, ploaie, masina ramasa in pustietate, etc.)

– Un element perturbator provoaca un moment de cumpana in care un protagonist pleaca si celalalt constientizeaza definitiv ce simte

– Protagonistul cu musca pe caciula intreprinde o actiune reparatorie

– Celalalt protagonist nu se lasa mult rugat

– Happy End

Inarmata cu un tabel, aceasta persoana va purcede la vizionarea The Proposal si va bifa toate aceste caracteristici si, eventual, va face minore observatii pe langa.

O sefa de editura (Sandra Bullock), scorpie si eficienta, afla cu stupoare ca, neavand cetatenie americana, va fi deportata si isi va pierde slujba. Asa ca ii vine ideea sa il ia de barbat pe asistentul ei (Ryan Reynolds), un tip aparent moale si cu ambitii de scriitor. Numai ca, pentru a pacali vigilenta celor de la Imigrari, cei doi sunt nevoiti sa simuleze intreg procesul marital, inclusiv cunoasterea parintilor lui si toate cele.

Asta e prima liniuta din lista de mai sus. Consideratii artistice nu prea am de facut, pentru ca o astfel de comedie romantica are un rol limitat si precis, aproape educational, de a binedispune si face incasari, si cum The Proposal nu se abate de la canoanele enuntate, va cam dati seama ce fel de film e.

Singurul aspect care mi-a dat de gandit e interpretarea Sandrei Bullock. Vazand-o, mi-am dat seama ca, intr-adevar, unii oamenii au inclinatii inascute pentru a face unele lucruri si mai putin pentru a face altele.Cele cateva minute de afurisenie de la inceput ii solicita actritei eforturi considerabile, laudabile, dar deloc verosimile, iar apoi, cand scenariul se destinde, se simte mult mai in largul ei cu grimasele si gagurile pe care i le stim, adica nu foarte memorabile, dar simpatice.

Asta mi-a adus aminte si de ce imi povestea mama despre doi mari actori romani, Grigore Vasiliu Birlic si George Vraca. Cand Birlic se impiedica, involuntar, pe scena, publicul radea de se prapadea. Cand George Vraca, ilustru interpret de tragedie, s-a gandit odata sa se impiedice intr-adins, ca sa rada lumea si de el, toata audienta a inlemnit: „Aoleo, s-a impiedicat Vraca!”.

Sa ne revedem si recitim cu bine la anul!

P.S. Poza articolului, impreuna cu reclama aia la telefonie mobila, imi hranesc speranta ca barbatia n-a murit :P.