Indiana Jones și românca

Un aventurier cu geacă de piele și pălărie cu boruri largi pilotează un avion și caută un artefact valoros al incașilor, alături de o damă bine.

Indiana Jones?

Semnalmentele corespund, într-adevăr, dar este vorba de fapt despre Charlton Heston în Secret of the Incas.

Considerat îndeobște sursă directă de inspirație pentru Raiders of the Lost Ark, acest film regizat de Jerry Hopper conține, pe lângă protagonist, destule scene și elemente care să sprijine acest titlu de mare noblețe.

Există însă și diferențe.

În primul rând, spre deosebire de personajul lui Harrison Ford, un intelectual vivace, cel al lui Heston este o lichea adorabilă, care livrează replici sarcastice și afișează o virilitate golănească.

L-am văzut pe Charlton Heston în diverse ipostaze, însă nu credeam că una ca asta îi poate ieși atât de bine.

Chiar când narațiunea se poticnește și alunecă pe panta abruptă a sentimentalismului, interpretarea sa rămâne la fel de savuroasă.

Spre deosebire de peripețiile lui Indiana Jones, Secret of the Incas nu debordează de acțiune, însă compensează prin performanța de a fi fost filmat chiar prin Cuzco și la Machu Picchu și de a beneficia de aportul masiv al localnicilor.

Multe aspecte culturale sunt surprinzător de precis punctate, iar când realizatorii își permit libertăți estetice sau istorice, rezultatele sunt spectaculoase – cântecele ritualice ale pitoreștii Yma Sumac n-or fi chiar ca pe vremea lui Atahualpa, dar impresionează și transmit un veritabil sentiment extatic.

Din restul distribuției se detașează Thomas Mitchell (cetățeanul turmentat din Diligența lui John Ford), căruia îi revine poate cea mai complexă partitură, a escrocului ros de decrepitudine și muncit de obsesia căutătorului de comori.

Iar acum ajungem la perla coroanei de delicii pe care Secret of the Incas le are de oferit.

Principalul personaj feminin al peliculei este, atenție mare, o expatriată româncă, pe nume Elena Antonescu, care fuge de autoritățile noului regim de după Cortina de Fier, în speranța că va ajunge pe tărâmul libertății, în SUA.

Stați un pic, că figura ‘oață acum vine.

La un moment dat, însuși consulul RPR apare în peisaj, iar pentru câteva minute avem fabuloasa ocazie de asculta un pic de română (pocită, ce-i drept), într-un film hollywoodian din 1954!

Jucată de frumoasa și destul de expresiva Nicole Maurey, Elena Antonescu se adaugă lui Tartu din producția eponimă, lui Iscovescu din Hold Back the Dawn, lui Popescu din The Third Man sau lui Teck de Brancovis din Watch on the Rhine și îmi întărește concluzia că românii au fost tot priviți de Hollywood-ul Epocii de Aur drept nu prea demni de încredere, ahtiați după combinații și dispuși să schimbe taberele după cum o cere situația.

Ne-au citit binișor, nu-i așa?

Her Story

Tema gemenilor nu este rară în cinematografie, dar e atât de generoasă cu posibilitățile dramatice, încât încă mai descopăr exploatări remarcabile ale ei.

The Dark Mirror, de pildă, ne oferă ocazia de a o urmări pe Olivia de Havilland în dublul rol a două surori identice, care sunt suspectate de crimă la pachet, pentru că una dintre ele i-a făcut felul unui doctor.

Deoarece poliția, întruchipată de un simpatic și chiar sfătos detectiv jucat de Thomas Mitchell, nu reușește să dea de capul unui alibi dual compact, apelează la un psiholog (Lew Ayres), care acceptă să le examineze pe cele două gemene, inevitabil devenind vârful unui triunghi sentimentalo-maniacal.

Suspansul urmează o matcă destul de limitată, însă propune un interesant tangaj al percepțiilor și dedublările, precum și scăpărări de inteligență sau umor, precum afirmația unui martor, care se declară pregătit să jure pe un teanc de Biblii.

Nu e o surpriză să observi ușurința și finețea cu care Olivia de Havilland pendulează între paranoia și anxietate, între psihopatie și fragilitate, însă a-i vedea arsenalul etalat atât de amplu este o încântare în sine.

Regia lui Robert Siodmak este una de clasică de studio a anilor ’40 hollywoodieni postbelici, însă impresionează modul cum suprapune imaginile cu dubla ipostază a actriței, suficient de subtil, încât, furat și de intensitatea unor scene, nu simți cusătura de montaj, așa cum decenii mai târziu, tot o ochești pe cea de la lupta dintre cei doi Jet Li din The One.

Un comentator al acestui film opina că psihologia de la care pornește trama narativă este tributară unui freudianism depășit, făcând analogia cu o altă peliculă contemporană de gen, Spellbound a lui Hitchcock.

Sunt de acord că natura umană este infinit mai complicată, însă astfel de povești simplificate îți arată una dintre direcțiile în care să privești, pentru a desluși măcar prin ceața densă a psihicului uman.

Vorba aceea: Toate modelele sunt rele, dar unele sunt utile.