Ma intreb uneori unde mi-o fi fost mintea, de nu am aflat decat recent despre Sergei Parajanov, un cineast pe care il putem pune pe acelasi plan cu Orson Welles, atat din punct de vedere al talentului gigantic, cat si a destinului artistic prematur retezat de forte exterioare.

Tini zabutykh predkiv (Umbrele stramosilor uitati) este una dintre marile sale realizari, impresionanta din atatea puncte de vedere, incat nu stiu cum sa fac sa le aranjez, astfel incat profunda-mi admiratie sa razbata cat mai limpede.

Povestea este una simpla si pastorala: intr-un sat din Carpati, un baiat si o fata se imprietenesc, desi familiile se dusmanesc, iar legatura lor evolueaza organic spre dragoste, insa un eveniment tragic ii desparte si el traieste cu povara pierderii si a unui mariaj nefericit.

Parjanov exploateaza aceasta trama narativa pentru a ilustra datini, cantece si practici ancestrale care, gratie geniului artistic al regizorului (da, ati citit bine, nu m-am sfiit sa folosesc acest cuvant), ni se deschid in toata splendoarea si aceasta simpla aventura etnografica ar fi suficienta ca Tini zabutykh predkiv sa se distinga in peisajul filmelor sovietice din epoca prin preocuparea pentru oamenii vechi, nu cei noi ai societatii socialiste multilateral dezvoltate.

In cazul in care veti vedea filmul si veti simti un aer familiar in aceste obiceiuri si chiar veti distinge cateva versuri ale cantecelor, exista o explicatie. Universul pe care il exploateaza Sergei Parajanov in mod atat de creativ este cel al hutulilor din Ucraina, a caror origine este inca incerta si pe care si-i revendica inclusiv romanii, prin vocea lui Nicolae Iorga, care ii considera daci slavizati.

Eu, unul, nu am pretentii patriotarde, in fata unei capodopere, nationalismele trebuie sa paleasca pentru a face fata incantarii.

Asemanarea lui Sergei Parajanov cu Orson Welles este pregnanta in plan stilistic; ca si autorul lui Citizen Kane, si acest artist (armean nascut in Georgia) are o lipsa crasa de respect pentru conventii si isi lasa camera sa zburde in moduri aproape aiuritoare. Suntem avertizati asupra acestei libertati inca din debutul filmului, cand o scena este compusa de la nivelul unui arbore care zdrobeste un om.

Ce urmeaza este greu de descris in cuvinte, este o suita de senzatii, uneori alerte, alteori contemplative, tot timpul uimitoare, dar care nu altereaza mesajul de capatai al peliculei:

Dragostea cea dintai nu se uita.

Sergei Parajanov, imi cer iertare ca nu te-am cunoscut mai demult, insa te asigur ca imi vei ramane o figura familiara.