Din punctul meu de vedere, primul film Joker nu era indispensabil.
Personajul nu exista în afara universului Batman și își revendica existența de la maniheismul care îl contrapunea justițiarului.
Apoi, după interpretarea inegalabilă a lui Heath Ledger și cea izvorâtoare de miștouri a lui Jared Leto, părea că figura acestui dement de circ fusese stabilită pe vecie.
Însă Todd Phillips și echipa lui s-au încăpățânat și le-a ieșit suprinzător de bine, ba chiar propunând o altă versiune a pesonajului, una emblematică în sine și care i-a adus lui Joaquin Phoenix Oscarul pe care și l-a câștigat bucată cu bucată, încă de pe vremea când oferea lumii pe dereglatul Commodus.
Dacă primul Joker a stat pe o muchie de lamă de ras, un al doilea film era ca Bruce Willis trimis în Harlem cu pancarta ”I hate niggers”, adică având șanse așa infime să supraviețuiască tăvălelii, rezultatul fiind eram pur și simplu curios cum au scos-o la capăt.
Nu știu dacă în lumea anglo-saxonă există vreun echivalent al dictonului ”Ori la bal, ori la spital”, însă realizatorii par a-l fi avut în minte, transformându-l în ”Și la bal, și la spital”.
Mai precis, au făcut un melaj între două genuri de mare tradiției la Hollywood.
Drama de tribunal.
Musicalul.
Eu, unul, am trăit nenumărate momente cinefile de grație cu ambele, ba chiar am o slăbiciune pentru cel de-al doilea, așa că Joker – Folie a Deux a primit puncte din oficiu din partea-mi.
Nu toată lumea a apreciat asta, totuși. În sala de cinema unde am văzut filmul, izbucneau reacții de exasperare de fiecare dată când începea o cântare, pentru că, fideli preceptelor musicalului clasic, Todd Phillips et comp. le azvârl în scenă în cele mai improbabil momente.
La asta se adaugă și că pelicula nu mai are o acțiune propriu-zisă, nu mai e un proces de devenire al protagonistului, ci e mai mult o alegorie un pic nehotărâtă despre identitate și ce așteptări au ceilalți de la identitatea pe care ți-o percep.
Altminteri, fiecare dintre componentele stilistice ale filmului beneficiază de destule secvențe memorabile
Joaquin Phoenix nu mai are un rol de jucat, ci mai degrabă o etalare a vastului arsenal pe care i-l prelujuiește figura Jokerului. Ascultați cu băgare de seamă cum schimbă accentele în timpul pledoariei; parcă să zic că am recunoscut varii personaje din producții celebre, precum James Stewart în Anatomy of a Murder, de pildă.
Și tot acolo, în sala de judecată, are loc vârful intepretativ din Joker – Folie a deux, când protagonistului îi este opus un martor, piticul Puddles (Leigh Gill). Încă o dată, vă îndemn să fiți atenți, acum la chipul vopsit al lui Joaquin Phoenix, și o să observați o reacție asemănătoarea cu a ilustrului predecesor, știți voi care.
Cu tot portofoliul ei muzical și chiar actoricesc, ne-am fi așteptat ca Lady Gaga să aibă lucruri mai spumoase de făcut în film. Pare subutilizată, însă personajul ei ilustrează o variantă mai subtilă a psihotapiei, una cu care avem șanse mai mari să ne confruntăm în viața de zi cu zi.
Evident, nu asudă prea mult la numerele muzicale, nu foarte originale, dar bine construite, cu vădite influențe de Bob Fosse, marele maestru al musicalurilor tulburătoare.
Cu vocea lui hârâită, Joaquin Phoenix îi ține isonul suprinzător de bine, dar are antecendente, doar a cântat el însuși în Walk the Line.
Cathrine Keener, Brendan Gleeson și Steve Coogan au partituri secundare, dar solid jucate, montajul și imaginea sunt competent compuse, așa că lui Joker – Folie a deux n-ai ce-i reproșa din punct de vedere al producției.
Alegerile stilistico-scenaristice sunt cele supărătoare.
Pentru mulți.
Dar nu și pentru mine.
Dacă tot au vrut să facă filmul ăsta, mă bucur că l-au făcut așa.
