Dacă nu mai vine Shakespeare la noi, mergem noi la Shakespeare – Epilog

Înainte de a închide propria-mi incursiune în opera dramaturgului care ne-a făurit modul de a gândi mai mult decât am crede, vreau să adresez niște laude din toți bojocii celor de la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova, care s-au adaptat cu o repeziciune uimitoare la restricțiile impuse de pandemie și au realizat Festivalul Shakespeare Home Edition.

De acord cu Anda, teatrul online n-are aceeași forța de a mișca și amuza și îndurera ca pe viu, însă mie, unuia, această versiune digitală a evenimentului mi-a prilejuit un contact mai intim cu sonetele shakespeariene, care nu mă pasionaseră niciodată prea mult.

Așa le-am urmărit redate și asumate în diverse forme ale marii comori lingvistice a mapamondului (variind de la hindi la poloneză) și am avut ocazia să le citesc atât în engleză, cât și în română, o experiență care sigur îmi va întârzia Alzheimerul un pic.

Totul a culminat cu recitalul maestrului Emil Boroghină, omul pentru care trebuie inventat un cuvânt mai puternic decât firavul concept de ”recunoștință”, în care l-am ascultat declamând pasaje emblematice din cele mai importante piese ale bardului din Stratford-upon-Avon.

I commend all of ye from the National Theatre of Craiova for thine efforts in thus creating Shakespeare Home Edition!

***

Shakespeare in Love e un film pe care îl îndrăgesc tot mai mult pe măsură ce îmbătrânesc.

Singură, trecerea inexorabilă a timpului n-ar reuși performanța asta.

Contribuie și faptul că îmi adâncesc de la an la an cunoașterea operei shakespeariene, astfel încât ceea ce au reușit realizatorii săi îmi apare tot mai apăsat drept supremul omagiu care i se putea aduce Marelui Will.

Sunt atâtea personaje, situații și replici luate, aruncate ca într-un malaxor și omogenizate strălucit în Shakespeare in Love, încât m-aș înhăma la cea mai sisifică sarcină, dacă m-aș apuca să le înșir pe toate.

Cred că nici nu le-am identificat încă pe toate, iar perspectiva senectuții devine astfel mai plăcută.

Tom Holland, scenaristul, și John Madden, regizorul, merită laurii cuveniții marilor slujitori ai artei pentru fabulosul spectacol pe care ni-l oferă, de la costume, decoruri sau coloană sonoră la o distribuție pe care o citești ca pe un Almanah Gotha al lumii marilor actori.

Nu vorbesc numai despre oscarizatele Gwyneth Paltrow (n-am avut niciodată vreo pasiune pentru ea, dar aici atinge desăvârșit toate nuanțele care îi revin) sau Judi Dench (care încununează o ilustră galerie a interpretelor Elisabetei I, la care au contribuit notabil Cate Blanchett sau Glenda Jackson), ci și despre Tom Wilkinson (rol mic, creație mare), Geoffrey Rush (savuros în dulcele stil clasic al bufonului), Colin Firth (scorțos nevoie mare, de-ți vine să-l tratezi ca pe Malvolio), Ben Affleck (orice obiecție la adresa-i sucombă în fața monologului lui Mercutio), Imelda Staunton (doica, adorabila doică) sau Rupert Everett (modul în care îl întruchipează pe Marlowe domină filmul chiar și când nu e prezent).

Iar Joseph Fiennes, cu energia-i debordantă și emfaza nu întotdeauna adecvată cinematografiei, e aici un Shakespeare al legendei, nu al istoriei.

Este Shakespeare iubitorul, Shakespeare creatorul, Shakespeare animatorul, Shakespeare seducătorul, Shakespeare nemuritorul.

Este Shakespeare de care avem nevoie, așa cum avem nevoie de Homer sau de Cervantes.

Este un Shakespeare pe care îl iubim.

Shakespeare in Love!

In Love with Shakespeare!

Mintea n-are voie să-şi ia vacanţă

Aşa cum se stabileşte vârsta unui copac măsurându-i cercurile dendrologice, aşa îmi dau şi eu seama cât am înaintat în etate, gândindu-mă câte versiuni şi generaţii de Spider-Man mi-au trecut prin faţa ochilor.

Acum am ajuns la epoca Tom Holland, iar noua aventura care îl are drept protagonist, Spider-Man: Far from Home, ar fi putut foarte bine să se piardă în marea de ecranizări care îmi însoţesc traseul spre senectute.

Însă a reuşit să nu o facă, ba chiar să se impună ca o peliculă adusă la zi, atât din punct de vedere al situaţiilor care te fac să pufneşti în râs, cât şi al celor care îţi smulg câte un „Ahaaa!”.

Ca şi la Shazam!, trăirile adolescentine sunt baza emoţională a filmului şi generează situaţii haioase şi hilare. Umorul este augmentat şi de curajul remarcabil al aluziilor în răspăr la sacrosancta saga Avengers, exemplul cel mai elocvent fiind Nick Fury de aici, jucat cu o simpatică tuşă ridicolă de acelaşi pururea pitoresc Samuel L. Jackson.

Despre Jake Gyllenhaal nu vă spun mare lucru, din raţiuni de decenţă pentru care îmi veţi mulţumi, după ce veţi fi vizionat filmul, însă nu mă împiedică nimeni să remarc încă o dată cât talent are în a-şi altera privirea. Vedeţi voi ce şi cum.

Există o modă în rândul producţiilor cinematografice ale căror subiecte depăşesc graniţele naturalului – utilizarea unor destinaţii celebre. Spider-Man: Far from Home o urmează întocmai şi ne poartă prin Veneţia, Praga, Berlin sau Londra, iar dacă aţi avut privilegiul de a le fi vizitat pe unele dintre ele, veţi simţi o încântarea aparte văzându-l pe Omul-Păianjen ţopăind şi sărind prin locuri pe unde v-au purtat paşii în realitate.

Iar vizionarea de pe scaunele ca nişte veritabile şezlonguri de la sala VIP a Inspire Cinema Craiova potenţează experienţa de loisir.

Dincolo de experienţa agreabilă şi relaxantă, Spider-Man: Far from Home atrage atenţia asupra unui fenomen de o acută actualitate: distorsionarea realităţii pe care o percepem prin intermediul tehnologiei tot mai performante.

În film, binele învinge, însă oare se va întâmpla tot aşa şi în rândul nostru, al celor care nu beneficiem de aportul vreunui supererou?

Da, cu o condiţie:

Mintea n-are voie să-şi ia vacanţă.