”Cretanii, întotdeauna mincinoși”, spunea Epimenide, cretan el însuși.

Un paradox care i se aplică și lui Nikos Kazantzakis, născut la rându-i pe această insulă cu o istorie milenară, mai ales când citești Raport către El Greco.

O carte compusă ca un bilanț de viață, ca un șirag de memorii sau ca o sumă a tot ce l-a măcinat și animat pe scriitor de-a lungul vieții.

În aceste pagini găsim lupta dintre trup și suflet, dintre internaționalismul intelectualului și naționalismul grecului, dintre idealistul metafizic și socialistul materialist.

Toate reies și se contrazic și evoluează pe parcursul unei odisei prin care Kazantzakis anulează spațiul și timpul. Chiar dacă multe dintre capitole sunt localizate (Paris, Viena, Moscova), nu sunt rare momentele când îți dai seamă că nu mai ești acolo, ci în creuzetul amintirilor unui bătrân care încearcă să își pună ordine și sens înainte de Marea Călătorie.

În acuratețea sau chiar consecvența lui Kazantzakis nu prea poți astfel să ai încredere (deși asta e o dovadă în sine a umanității sale), însă te poți lăsa pe mână lui dacă iubești poveștile.

Chiar și în cele mai abstracte momente, scriitura-i e fluidă, e aromată, dar nu pustiitoare. E panta rei a cuvintelor. Iar când filosoful coboară ocazional din empireu și reușește să se aplece asupra muritorilor, condeiul său însuflețește figuri de mult dispărute, de la unele înregistrate de posteritate, precum Panait Istrati sau Maxim Gorki, la minunați anonimi, precum ciobanul cretan pe care îl preocupa sincer soarta Norvegiei în fața agresiunii naziste.

Raport către El Greco a fost grea și frumoasă.

Ca existența noastră pe Pământ.

P.S. Se apropie decernarea premiilor Nobel pentru 2021, iar asta mi-a adus aminte că membrii Academiei cu pricina au dat niște rateuri impardonabile de-a lungul istoriei lor – Lev Tolstoi, Karel Capek sau Nikos Kazantzakis.