Tuse romanesti la Hollywood (Speaker for the Dead)

By Iulian in Filme 0 Comment

Phone Call from a StrangerPeriplul prin creatiile cinematografice care poarta semnatura romanului hollywoodizat Jean Negulescu imi releva lucruri pe care le stiam, dar si unele noi.

Din punct de vedere al scenariului, Phone Call from a Stranger este cel mai indraznet dintre filmele lui Negulescu pe care le-am vazut pana acum (Johnny Belinda, The Mask of Dimitrios, Titanic). Firul narativ il urmareste pe un avocat (Gary Merrill) care isi ia lumea in cap, suparat fiind de o infidelitate a sotiei; in aeroport, in avion si in escala pe care acesta o face fortat interactioneaza mai strans cu alte trei personaje: un doctor apasat de trecut, un comis-voiajor fanfaron si obositor prin glumele nesarate pe care le face permanent si o starleta de cabaret care are probleme cu soacra. Protagonistul este unul dintre putinii care supravietuieste teribului accident aviatic care urmeaza si isi asuma obligatia morala de a ii contacta pe apropiatii fiecaruia dintre cei trei tovarasi de drum.

De aici, filmul se desface precum un boboc de floare, in trei petale diferite, dar remarcabile. Din nou, Negulescu isi dezvaluie abilitatea de a lucra cu actorii, care au interpretari excelente. Avem doua nume mari in distributie: Shelley Winters, expresiva si hazlie, si Bette Davis care, surprinzator, apare doar intr-un rol episodic, dar care se constituie in cel mai emotionant al intregii pelicule. Prestatii meritorii mai vin si din partea lui Merrill insusi, mai ales in a doua parte a filmului, cand figura sa usor arida (amintindu-mi de cea a lui Humphrey Bogart) se potriveste de minune sarcinii de a regla postum relatiile companionilor cu ceilalti, precum si de la Michael Rennie, Keenan Wynn sau Beatrice Straight.

Din punct de vedere tehnic, Jean Negulescu este extrem de priceput in a starni senzatii de iminenta a dezastrului, ca in scenele accidentului rutier (nu va spun mai multe, vedeti voi ce si cum) sau ale celui aviatic care, in ciuda unor stangacii inerente perioadei (filmul e facut in 1952), da un pic de frisoane celor care au calatorit cu avionul si au simtit turbulente. In rest, regizorul nu are alta treaba decat sa isi urmareasca impecabilii actori in scene de interior sau prim-planuri.

Phone Call from a Stranger2

Ce am constatat, totusi, este ca lui Jean Negulescu i-a lipsit o viziune organica, o capacitate de a concepe unitar un film, asa cum o facea un William Wyler de pilda. Creatiile romanului sunt curajoase ca idee, dar fragmentate si inegale ca executie. In plus, uneori sunt excesiv de picturale, aici vadindu-se aplecarea pe care Negulescu a avut-o de mic catre aceasta arta.

Dar, ca si in cazul celorlalte filme amintite mai sus, si despre Phone Call from a Stranger pot sa afirm ca nu regret niciun moment ca l-am vazut.

Phone Call from a Stranger3

Bonus – imagine rara cu Jean Negulescu pregatind o scena cu Bette Davis si Gary Merrill, gasita pe site-ul www.acertaincinema.com

Phone Call from a Stranger4

Tuse romanesti la Hollywood (inceputul)

By Iulian in Filme 3 Comments

Povesteam mai demult despre Jean Negulescu, aventura sa hollywoodiana si cea mai titrata creatia a sa, Johnny Belinda. Acum am mers inapoi in timp la primul film pe care l-a regizat integral, The Mask of Dimitrios.

Negulescu a ajuns sa realizeze aceasta pelicula, dupa ce primise o lovitura destul de grea: nici nu incepuse bine lucrul la The Maltese Falcon (da, da, ati citit bine), ca producatorii l-au inlocuit cu John Houston. O alegere inspirata, de ce sa nu recunoastem, pentru ca a rezultat o capodopera a filmului noir, iar Negulescu, nevoit sa se reorienteze, a dat si el nastere unei creatii remarcabile.

The Mask of Dimitrios incepe cu un cadavru gasit pe malurile Bosforului, pe care autoritatile turce il identifica drept al unui faimos criminal, renumit in intreaga Europa pentru infamiile si cameleonismele sale. Seful politiei turce destainuie la o petrecere cateva detalii din viata si activitatea lui Dimitrios unui scriitor de romane politiste (interpretat de Peter Lorre), iar acesta din urma porneste intr-un periplu european pentru a deslusi pasionanta si misterioasa viata a omului despre care se spune ca e autorul atator si atator faradelegi. Un strain corpolent si cu motivatii obscure (Sydney Greenstreet) il supravegheaza si il insoteste pe nevazute.

Strutura narativa, cu o actiune brazdata de flashback-uri, in care il vedem pe Dimitrios (Zachary Scott) manipuland oameni dupa bunul plac, aduce, evident, cu Citizen Kane, dar Negulescu s-ar fi putut mandri ca a prefigurat un mod anume de construi atmosfera, conferind unui personaj absent o aureola incarcata de admiratie, dar si de adversitate din partea celorlalte personaje; vom regasi aceasta tehnica, peste cativa ani in The Third Man si peste cateva decenii in The Usual Suspects.

Actiunea filmului nu este spectaculoasa in sine, dar, luata pe bucati, este impresionanta. Partile lui Dimitrios sunt subtile studii psihologice despre cat de jos poate impinge cineva lipsa scrupulelor in a utiliza slabiciunile celorlalti, iar cand Lorre si Greenstreet, doi actori cu infatisari aparte si voci unice, impart ecranul, rezulta niste dialoguri cu un umor foarte fin, iar ca privitor, nu stii pe care dintre ei sa-l simpatizezi mai tare, dupa ce, in The Maltese Falcon, nu stiai pe care sa-l antipatizezi mai tare. Daca analizez cele doua filme ale lui pe care le-am vazut pana acum, imi dau seama ca una dintre calitatile incontestabile ale lui Jean Negulescu ca regizor a fost ca stia sa scoata ce-i mai bun din actorii cu care lucra.

Daca in Johnny Belinda l-am simtit pe Negulescu-romanul, in The Mask of Dimitrios l-am simtit pe Negulescu-cosmopolitul, cel care a peregrinat enorm pana sa-si gaseasca un rost in Cetatea Viselor. Aceasta experienta de hoinar i-a folosit in acest caz, pentru ca, prin cateva decoruri si costume, reuseste sa redea sugestiv varietatea locurilor unde se desfasora actiunea.

Singurul neajuns al acestui film este finalul, cam dezumflat, dupa ce orizontul de asteptari iti e hranit cu fel de fel de scene de efect. Dar, daca posteritatea nu l-a blamat prea mult pe Jean Negulescu pentru asta, ar fi culmea sa o facem noi, conationalii lui, nu? 🙂