Există orașe care își înrobesc locuitorii și vizitatorii.

Parisul, Roma, Instanbulul.

Acesta din urmă are de partea lui și ambivalența de a fi locul de întâlnire al Occidentului și al Orientului, poartă între lumi care comunică și se întrec și se luptă de milenii.

Nu credeam, însă, că o să văd osmoza celor doua spații culturale manifestându-se în străfundurile unei închisori politice, spațiu carceral nelipsit din istoria Turciei, de la Osman până în prezent.

În Istanbul, Istanbul, patru deținuți se țin în viață, prin bruma de sprijin fizic de care sunt în stare, dar mai ales prin depănarea de povești și fantezii al căror scop este să țină mintea cât mai departe de carnea supusă torturii.

Stabilirea unor relații umane specifice închisorii, precum și mecanismul de supraviețuire psihică nu sunt la primul astfel de tratament artistic. Îmi vine în minte Kiss of the Spider Woman, care i-a adus lui William Hurt Oscarul pentru cea mai bună interpretare (oarecum) masculină. Și acolo, ficțiunea, cu libertatea ei absolută, e hrană pentru spirit și prilej de comuniune între oameni altminteri diferiți de la cer la pământ.

Personajele cărora Burhan Sönmez le dă ocazia să glăsuiască pe rând amestecă harul istorisirii orientale cu incisivitatea introspecției occidentale, fatalismul cu revolta și superstițiile cu luciditatea.

Materia literară este vâscoasă, episoadele narative virează uneori cum vor ele, deznodământul câte unui moment lipsește, dar toate acestea sunt, de fapt, marca unei profunde înțelegeri din partea scriitorului a modului cum gândim și ne comportăm când suntem privați de aspecte vitale ale existenței, de lumină, de hrană îndestulătoare, de autonomie, de bunătate.

Cumva, chiar dacă apogeul claustrării impuse de pandemie s-a stins, deteriorarea conexiunilor sociale din prezent pare a fi oglindită în Istanbul, Istanbul.

Cât despre aiurelile pe care le vedem propagate pe rețelele sociale, nu sunt ele oare produsul unei constante expuneri la frică și necunoscut?

Romanul lui Burhan Sönmez ne pune în această nedorită postură, iar învățămintele pe care le-am tras de aici sunt utile în a mă poziționa față de unii semeni ai mei în această perioadă de restriște.

Omul care vede și crede în lucruri care nu există aievea duce lipsă de ceva.

Hai să înțelegem întâi ce, poate renunțăm la a-i mai anatemiza.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o lecție dureroasă din măruntaiele orașului care unește Estul cu Vestul.