La Craiova se studiază Apărarea Contra Magiei Negre

Magia neagră ne înconjoară.

Se ciocnesc trenuri, se ciocnesc mașini, se ciocnesc state mari și mici, se ciocnesc ideologii.

Și mai și starea de înnegurare sufletească la care sunt predispuși din ce în ce mai mulți, din voia geneticii, a mediului sau a propriilor greșeli.

Greu de luptat cu magia asta neagră.

Dar, din fericire pentru locuitorii și vizitatorii ocazionali din Bănie, la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova există un Centru Internațional de Apărare Contra Magiei Negre.

Spun internațional cu tot simțul de răspundere, pentru că și prin sală, și pe scenă s-au succedat de-a lungul timpului persoane de pe tot cuprinsul mapamondului.

Această sesiune de curs muzical vrăjitoresc l-a avut la pupitru pe Alexander Frey, din Statele Unite ale Americii.

Cu generozitatea comunicațională care îi caracterizează pe cei de peste Ocean, pianistul și dirijorul american ne-a oferit un ansamblu de expresii ale gesturilor și corpului care nu puteau fi altceva decât un set foarte coerent de vrăji, mai ales că avea în mână și bagheta, în care bănuiesc că era un amestec de pene de Phonenix, lacrimi de unicorn și sânge de dragon.

Eu, unul, sunt mai Încuiat din fire, dar tot am reușit să identific următoarele manifestări magice pe care Alexander Frey ni le-a expus:

Alohomora

Tarantallegra

Carpe Retractum

Expecto Patronum

Alarta Ascendare

Lacarnum Inflamarae

Expelliarmus

Prior Incantato

Harmonia Nectere Passus

Liberacorpus

Petrificus Totalus

Appare Vestigium

Wingardium Leviosa

Îi rog pe cei care au fost de față și sunt mai pricepuți ca mine să completeze această listă, e de folos întregii comunități.

Materialul didactic pe care Alexander Frey a demonstrat toate aceste vrăji a fost unul de o așa bogăție, încât mă face să cred că a dibuit pe undeva Piatra Filosofală și secretele transmutării metalelor.

Uvertura operei Don Giovanni începe cu un aer sumbru, care și cum s-ar apropia un grup de Dementori, risipiți apoi de strălucirea bucuriei pe care o exprimă atât de bine Mozart.

La Simfonia nr. 41 în Do major, K. 551, supranumită și Jupiter, a aceluiași Mozart, am regăsit o poveste care a reconciliat în mintea mea duelul de legendă, Fedalul muzicii clasice despre care vorbeam aici.

În această compoziție am regăsit binecunoscuta exuberanță mozartiană, dar și o gravitate care m-a trimis cu gândul la Beethoven.

A simțit oare Mozart că aceasta va fi ultima sa creație și s-a îngrijit să predea ștafeta titanului care i-a urmat?

De la vrăji ancestrale am trecut la unele mai moderne, cu efecte la fel de încântătoare.

„Hudson Concerto” pentru pian și orchestră de Charles Kalman a fost prezentat în premieră în România, dar pentru mine a existat și o doua premieră.

Pentru întâiași oară am văzut cum un interpret la pian îndeplinește concomitent și misia de dirijor.

Filarmonica din Craiova mi i-a adus în față pe mulți pianiști de excepție, diferiți ca abordări, dar uniți de modul cum deveneau absorbiți de arta lor.

Alexander Frey reușea să se desprindă de acea stare de flux, pe care el însuși a recunoscut că o încearcă când e pe scenă, dădea semnale orchestrei, apoi se apleca din nou asupra claviaturii, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

O dedublare magică în sine.

Iar dacă toate acestea nu au fost de-ajuns să vă convingă de beneficiile acestui curs de Apărare Contra Magiei Negre, vă mai spun că totul a culminat cu Un american la Paris a lui George Gershwin.

O creație muzicală față de care nu prea pot să nu fiu părtinitor. Nu doar că are o exuberanță care evocă atmosfera pulsând de emoție din cel mai frumos oraș al lumii, dar în mintea mea se leagă de un proiect foarte drag inimii mele, Cinemateca din Craiova, un alt modul al Apărării Contra Magiei Negre.

Despre eficacitatea acestui curs în ansamblul lui pot depune mărturie toți cei care l-au urmat până cu acum cu râvnă.

Din experiența mea, o singură vrajă nu merge la Filarmonica Craiova:

Finite Incantatum.

Încântarea nu se va opri niciodată aici.

Primăvara vine pe triluri de clarinet

Nu mă dau expert, dar n-am cum să nu afirm că, după o suită constantă de concerte, capacitatea-mi de a fi surprins se mai bătătoreşte. Însă n-am ajuns încă la placiditate, pentru că spectacolele Filarmonicii „Oltenia” din Craiova mai au mulţi aşi ascunşi în manşetele muzicienilor.

Unul dintre aceştia a fost Emil Vişenescu, în dubla sa ipostază de dirijor şi solist la clarinet şi performanţa de a se achita de ambele sarcini în mod încântător.

Dar să o luăm cu începutul. Acesta, spre deosebire de alte dăţi, nu a mai fost o pregătire indulgentă pentru bucăţile mai consistente de mai târziu, ci a funcţionat mai degrabă ca un gong, menit să îndrepte atenţia şi spatele: Uvertura Operei Don Giovanni de Wolfgang Amadeus Mozart, care, ca o reminiscenţă a concertului din săptămâna anterioară, m-a trimis din nou cu gândul la capodopera cinematografică a lui Milos Forman.

A urmat momentul de graţie, când Emil Vişenescu, în calitate atât de conducător al orchestrei, dar şi de prim membru al ei, a ilustrat conceptul de multitasking mai abitir ca orice manual de management. A fost ceva deosebit să urmăresc cum din pasiunea interpretării la propriul instrument trecea în cea de dirijor (mult îngreunată de poziţia pe scenă) şi invers, totul culminând cu acele câteva ocazii când rolurile se contopeau, iar interacţiunea cu orchestra din care el însuşi făcea parte se producea prin intermediul unor gesturi subtile, dar elocvente.

Melodia pe care şi-a manifestat superbul talent de clarinetist şi pe cărările căreia i-a călăuzit pe muzicienii Filarmonicii din Craiova a fost una plăcută, deliberat aleasă, cred, să aibă un aer primăvăratic, în ton cu explozia cromatică şi căldura care încep să ne înconjoare: Introducere și Tema cu variațiuni pentru clarinet și orchestră de Gioacchino Rossini.

Tot ca un imn închinat anotimpului renaşterii naturii a fost şi bisul smuls de publicului craiovean solistului, o bucată muzicală pe care acesta a prezentat-o ca fiind compusă de Marţian Negrea drept replică la o poezie de Lucian Blaga (vezi mai jos). Aceasta frumoasă intertextualitate mi-a confirmat că distincţia bonomă pe care o citeam pe chipul lui Emil Vişenescu era o expresie a personalităţii artistice a acestuia.

Finalul concertului m-a găsit din nou asaltat de Beethoven. Un Beethoven un pic mai blând de data aceasta – Simfonia nr. 4 în Si bemol major, op. 60. Bineînţeles, aceasta blândeţe trebuie luată relativ. Chiar dacă nu aş fi fost la curent cu programul concetului, tot aş fi ştiut că dau iar piept cu muzica acestui titan încă din momentul intrării în sală, când am văzut două tobe mari tronând în partea din spate a orchestrei.

Din caier încălcit de nouri
toarce vântul
fire lungi de ploaie.
Fluşturatici fulgi de nea
s-ar aşeza-n noroi,
dar cum li-e silă –
se ridică iar
şi zboară sa-şi găsească
cuib de ramuri.
Vânt şi-i frig –
iar mugurii
prea lacomi de lumină
işi zgulesc acum
urechile în guler.

(Martie de Lucian Blaga, Poemele luminii, 1919)

Muzica este poezia auzului.