M-am urnit destul de greu spre Festivalul Craiova Muzicală, ediția 48 din 2021, dar, și când am făcut-o, mi-am administrat dintr-un foc trei doze de vaccin anti-spleen, devenind astfel blindat față de orice fel de melancolie de sărbători sau anxietate de litere grecești.

Prima doză a fost, așa cum îi șade bine unei inoculări, cu niște organisme neliniștitoare care să zgândăre nițel sistemul imunitar muzical. Compoziții precum „Duplum” pentru clarinet și pian de Ștefan Niculescu, „Jokers 2” pentru clarinet, violoncel și pian de Călin Ioachimescu sau „Talciok” pentru clarinet, vioară, violoncel, pian și percuție de Adrian Iorgulescu împing limitele a ce înțelegem prin armonie sonoră, însă în niciun moment nu mi s-au părut incoerente sau dezagreabile.

Doar exprimau stări și personaje și locuri care nu sunt neapărat plăcute. Ca o doctorie, ce să mai.

Acest set de ciudățenii simpatice mi-a fost injectat de niște instrumentiști cu personalități artistice bine conturate – Diana Moș (vioară), Mircea Marian (violoncel), Adriana Maier (pian), Sorin Rotaru (percuție), beneficiind de coordonarea lejeră a lui Emil Vișenescu (clarinet), a cărui figură deja familiară mie exprimă o bonomie și o dedicare care ar avea darul să îl convingă până și pe un anti-vaccinist convins să lase acul să-i pătrundă în epidermă.

După cum știți, rapelul este cea mai importantă doză, iar concertul celor de la Violoncellissimo s-a ridicat la înălțimea misiei proteguitoare ce i-a revenit.

Am spus-o în câteva rânduri: violoncelul este instrumentul redării tristeții prin excelență. Ei bine, acum am avut ocazia să constat că poate fi folosit cam la orice, de la dansuri țărănești neaoșe la tangouri, de la Bohemian Rhapsody la Passacaglia de Haendel sau de la Thunderstruck la colinde.

Tot cu acest prilej, am avut prilejul să urmăresc pe un lider autentic în acțiune. Marin Cazacu nu este doar un virtuoz al violoncelului, ci și un profesor, un dirijor, un motivator, un unificator. Toate au reieșit din simplul său comportament pe scenă, iar mai presus de toate, m-a cucerit faptul că n-a încetat niciodată să zâmbească.

Către colegii de scenă.

Către public.

Către sine.

Na, că am ajuns să parafrazez vorbele lui Florin Răducioiu.

Violoncellissimo a fost Superbissimo!

Pentru doza a treia, cunoscută și sub anglo-saxonul booster, n-a mai fost nevoie de vreo formulă biochimică foarte complexă, ci de măiestrie în stare pură.

Mărturisesc, la început mă întrebam:

Oare ce pot să îmi mai spună estetic o singură vioară, fie ea mînuită de reputata Irina Mureșanu, acompaniată ocazional de o pian, fie el și manevrat de la fel de reputata Valentina Sandu-Dediu?

Răspunsul n-a zăbovit să mi se arate sub forma unei încântări aproape transcendentale.

Ciaccona, de pildă, această compoziție a lui Bach dedicată exclusiv viorii, a absorbit tot ce știam despre baroc și armoniile sale, le-a adunat într-un punct primordial și le-a declanșat într-un veritabil Bing Bang, la capătul căruia am am călătorit la începuturile timpului.

Călătorii au mai fost și de alt fel, prin China, Argentina sau bestiarele medievale, dar aceea prin care corzile viorii Irinei Mureșanu le-au făcut cel mai mult să vibreze pe cele interioare ale mele a fost periplul prin Persia antică, unul dintre legănele civilizației. Nu credeam că o vioară europeană poate da glas unei astfel de cutremurătoare tânguiri orientale.

Iar acum, cu inima plină de aceste experiențe minunate, vă urez Sărbători liniștite și un An Nou cu zbateri doar înspre mai bine.