Vodevil (Franta) in Berlin (Germania, dar cred ca va jignesc spunandu-va asta) in timpul Razboiului Rece (SUA vs. URSS). Mai pe scurt, Billy Wilder intr-o forma de zile mari.
One, Two, Three este o comedie deliranta, trepidanta si captivanta care n-o avea, poate, atingerea de geniu din Some Like It Hot, dar merita vazuta pentru un numar de motive egal cu minutele care o compun. Rar mi-a fost dat sa vad un film cu un ritm atat de sustinut si constant, care nu te lasa sa respiri, proces fiziologic de care ai mare nevoie, pentru ca hohotele de ras tind sa il anihileze.
James Cagney este directorul filialei Coca-Cola din Berlin in perioada cand rusii se pregateau sa sfartece orasul cu faimosul zid si prezinta toate trasaturile specifice acestei specii cvasi-umane a CEO-ilor: fonctia, fonctie, famelia relocata, famelia relocata, secretara platinata, secretara platinata. Perspectivele de promovare i se intuneca subit cand seful de la centru i-o trimite pe cap pe fie-sa. Odrasla respectiva intruneste multe dintre caracteristicele unei pitzipoance moderne (doar ca e mai simpatica) si, colac peste pupaza, se inamoreaza de un tip din Berlinul de Est, comunist infocat, dedicat si neimpacat.
Hazul exista dintru inceput, dar de acum se declanseaza delirul, pe care Billy Wilder il stapaneste impecabil, il solutioneaza inteligent si il filmeaza simplu si eficient. Interpretarile sunt simpatice, zgomotoase si exagerate, dar nu sunt stridente, sunt tocmai ce trebuie pentru o astfel de opera bufa, care nu iarta pe nimeni si nimic: venalitatea capitalista americana, fanfaronada comunista rusa, strictetea exagerata si bubele trecutului nemtesti. Singurul aspect partinitor e finalul, happy end-ul care e marca americana inregistrata si care era inevitabil si necesar. Doar nu era sa-mi strice vreo concluzie amara buna dispozitie acumulata in valuri pana atunci, nu?
James Cagney, un actor care, la vremea lui One, Two, Three (1961) avea deja o varsta aproape venerabila, resusciteaza arta debitului verbal coplesitor, atat de uzitata in anii ’30 – ’40 (vezi His Girl Friday) si lasata in umbra de metoda lui Marlon Brando. Prestatia sa nu e nici pe departe anacronica, e locomotiva componentei actoricesti a filmului, ii trage pe toti in acest iures care aiureste si care incanta.
Sa nu ne lungim degeaba. One, Two, Three e o nestemata a cinematografiei ce merita vazuta o data, de doua ori, de trei ori.
