Când spui Laurence Olivier, spui Shakespeare.

Nici chiar pe ilustrul Kenneth Branagh nu-l putem considera egalul lui Olivier, ci demnul său urmaș într-ale transpunerii scenice (cinematografice și teatrale) a operelor Marelui Will.

Hamlet, Othello, Richard al III-lea, Henric al V-lea sunt marile roluri shakespeariene ale lui Laurence Olivier din perioada sa de vigoare.

Dar mai există unul, cu nimic mai prejos decât ilustra galerie de mai sus – Regele Lear în producția eponimă realizată pentru televiziune în 1983, în regia lui Michael Eliott.

Înconjurat de o distribuție de la competentă în sus (din noianul de interpretări reușite, îi pot remarca pe Leo McKern drept Gloucester ăl bătrân și pe John Hurt drept Nebunul), Laurence Olivier reușește cumva să plutească deasupra tuturor, etalând chintesența trăsăturilor sale actoricești.

Vorba shakespeariană îi merge ca unsă.

Imprimă fiecărei replici o componentă fizică, fapt pe care l-a impus în lumea scenică a operelor Bardului, în contrapondere cu declamatul liric al unui John Gielgud, de pildă.

Presară un strop de umor chiar și în cele mai grave momente.

Acest din urmă aspect poate părea nelalocul lui, dar Olivier l-a făcut să funcționeze în multe roluri, iar acesta este un exemplu elocvent.

Încă de la început, Lear al său are un zâmbet ghiduș, încântat de capcana în care își întinde fetele, sperând la un rezultat care s-o favorizeze pe preferata sa, Cordelia.

Acel zâmbet reapare în secvențele când regele ajunge dus cu pluta, dar venerabilul actor îl face cumva să fie perfect adecvat manifestărilor specifice.

Iar când piesa îi aduce vremelnic împreună pe Cordelia și Lear, colosala sa artă iese pe deplin la iveală.

When we are born, we cry that we are come

To this great stage of fools.

Așa se zice în King Lear, dar nu sunt de acord.

Să râdem precum Laurence Olivier și să ne bucurăm că istoria ni i-a dat pe Shakespeare și pe corifeii săi.