william shakespeare | Caiet de insemnari

Când spui Laurence Olivier, spui Shakespeare.

Nici chiar pe ilustrul Kenneth Branagh nu-l putem considera egalul lui Olivier, ci demnul său urmaș într-ale transpunerii scenice (cinematografice și teatrale) a operelor Marelui Will.

Hamlet, Othello, Richard al III-lea, Henric al V-lea sunt marile roluri shakespeariene ale lui Laurence Olivier din perioada sa de vigoare.

Dar mai există unul, cu nimic mai prejos decât ilustra galerie de mai sus – Regele Lear în producția eponimă realizată pentru televiziune în 1983, în regia lui Michael Eliott.

Înconjurat de o distribuție de la competentă în sus (din noianul de interpretări reușite, îi pot remarca pe Leo McKern drept Gloucester ăl bătrân și pe John Hurt drept Nebunul), Laurence Olivier reușește cumva să plutească deasupra tuturor, etalând chintesența trăsăturilor sale actoricești.

Vorba shakespeariană îi merge ca unsă.

Imprimă fiecărei replici o componentă fizică, fapt pe care l-a impus în lumea scenică a operelor Bardului, în contrapondere cu declamatul liric al unui John Gielgud, de pildă.

Presară un strop de umor chiar și în cele mai grave momente.

Acest din urmă aspect poate părea nelalocul lui, dar Olivier l-a făcut să funcționeze în multe roluri, iar acesta este un exemplu elocvent.

Încă de la început, Lear al său are un zâmbet ghiduș, încântat de capcana în care își întinde fetele, sperând la un rezultat care s-o favorizeze pe preferata sa, Cordelia.

Acel zâmbet reapare în secvențele când regele ajunge dus cu pluta, dar venerabilul actor îl face cumva să fie perfect adecvat manifestărilor specifice.

Iar când piesa îi aduce vremelnic împreună pe Cordelia și Lear, colosala sa artă iese pe deplin la iveală.

When we are born, we cry that we are come

To this great stage of fools.

Așa se zice în King Lear, dar nu sunt de acord.

Să râdem precum Laurence Olivier și să ne bucurăm că istoria ni i-a dat pe Shakespeare și pe corifeii săi.

La fiecare ediție de Oscaruri există câte un film care mi se lipește de suflet și devine favoritul meu.

Nu neapărat pentru valoarea absolută, ci pentru cum rezonează cu laturi ale ființei mele.

Anul acesta, Hamnet s-a așezat pe acest loc.

Pelicula este adaptarea romanului omonim al scriitoarei Maggie O’Farrell, care prezintă povestea tragediei personale a lui William Shakespeare și a soției sale, Anne Hathaway (îmi place să-i spun așa, deși în film e Agnes), care își pierd băiatul din cauza ciumei și au moduri divergente de a gestiona această durere imensă.

Cea care s-a înhămat la sarcina transpunerii cinematografice este Chloe Zhao, expertă a scenelor intime, așa cum ne-a demonstrat-o în discretul imn adus libertății din Nomadland.

Aici regizoarea plusează stilistic, revendicându-se de la cele două mari arte predecesoare ale filmului, teatrul și pictura.

Fiecare secvență este compusă cu fabuloasă minuțiozitate, uneori propunând un clarobscur care l-ar face mândru și pe Georges de la Tour.

Mizanscena care recreează atmosfera epocii, fără a avea însă pedante pretenții de autentic, este populată de interpretări pe care mulți le-au văzut drept exagerat de melodramatice.

Acestora le spun:

Nu uitați că totul va culmina în teatru, așa că se cuvine ca mijloacele acestuia de expresie să se regăsească în această odă adusă doliului și mângâierii.

Trei sferturi din Hamnet îi aparțin lui Jessie Buckley, un vortex de trăiri și reacții dozate cu aceeași precizie cu care Chloe Zhao o înconjoară scenic.

Deoarece autorea romanului-sursă este irlandeză, nu de mirare că, dincolo de extazul și agonia de mamă sau soție, vedem în personalitatea ei și acea fascinație pentru simboluri și practici precreștine, care nu lipsesc din destule capodopere shakespeariene.

De fapt, la fel ca în Shakespeare in Love, și aici ți se oferă provocarea de a desluși felurite aluzii la creațiile ale Bardului, țesute cu iscusință în trama narativă.

Înconjurată de prestații actoricești superbe, de la mici și de la mari, Jessie Buckley se menține dominantă ca o întruchipare demiurgică feminină, senzație potențată de rochia ei de un roșu căruia îi voi spune Valentino, în amintirea marelui creator de modă plecat de curând dintre noi.

Oscarul pentru rol principal feminin are deja gravat numele ei.

Partener de ecran îi este Paul Mescal în rolul lui Shakespeare însuși, marele dedreptățit al acestui sezon de Oscar (în curând voi detalia cine i-a luat locul în mod nemeritat). Trei sferturi din film e cu un pas în spatele lui Jessie Buckley, dar această reținere nu este semn al unei inferiorități actoricești.

Nu, este doar pregătirea ultimei jumătăți de oră, când Hamnet ne aduce aminte că omenirea, cu toate păcatele ei, a avut norocul să primească și să păstreze un dar neprețuit.

Acesta se numește William Shakespeare.