O lume se destrama

By Iulian in Filme 3 Comments

Miniver1Despre regizorul William Wyler se spune ca nu mai este la moda, ca si despre una dintre realizarile sale, Mrs. Miniver. Pot sa inteleg pe ce s-ar fundamenta aceste afirmatii, dar imi rezerv dreptul de a nu fi de acord cu ele.

William Wyler este cineastul arhetipal al epocii de aur a Hollywood-ului, cand erau produse filme care par prafuite multor contemporani ai mei, chiar si pentru simplu motiv ca sunt alb-negru. Wyler a fost un excelent tehnician, atat al construirii discrete a mediilor in care activeaza actorii, cat si al unor scene de anvergura (exemplu peremptoriu: cursa de care din Ben-Hur) si i se reproseaza indeobste ca nu a avut un stil pe care sa i-l recunosti oriunde si oricand, cum era cazul cu Orson Welles.

Acest defect e usor de demontat, intrebati-va doar: ce e mai important, sa il recunosti pe un regizor inca de la inceputul unui film, dar acesta sa te lase rece, sau sa n-ai habar cine l-a realizat si sa-i cauti regizorul dupa, chitit sa il tii minte?

Wyler detine un record absolut: cele mai multe nominalizari si cele mai multe premii Oscar ale actorilor pe care i-a dirijat vreodata vreun regizor, dar aceasta performanta a venit cu pret – era asa de nazuros cu interpretii, incat rareori vreunul a mai acceptat sa lucreze din nou cu el.

Mrs. Miniver este unul dintre filmele deosebite ale lui Wyler. Avem aici toate trasaturile pe care le-am enumerat mai sus: scene de amploare, dar si unele discrete si sugestive in care actorii stralucesc. Pelicula a fost realizata cu un scop propagandistic, de ce sa ferim de cuvinte, de a-i familiariza pe americani cu vicisitudinile la care erau supusi englezii in timpul razboiului impotriva Germaniei naziste, dar si de a insufla curaj celor care infruntau zilnic bombardamente si privatiuni.

Povestea se centreaza pe familia Miniver, a carei doamna care da si numele filmului vede cum viata-i idilica si indestulata se destrama treptat. Greer Garson este Mrs. Miniver si e superba in multiplele ei ipostaze, de mama de soldat, de mama de copii mici, de sotie, de soacra binevoitoare (da, exista si asa ceva) si de femeie. Ingenua Teresa Wright este nora sa, iar cele doua sunt protagonistele scenei care singure se poate constitui intr-un manifest anti-razboi: prim-plan cu figurile indurerate ale celor doua mari actrite, care il urmaresc pe fiu, respectiv sot, cum pleaca sa infrunte moartea.

miniver2

Restul distributiei, de la copii la batrani, contribuie prin prestatii excelente la acest tablou profund uman al unei comunitati in valtoarea razboiului. Remarcabil in privinta lui Mrs. Miniver este ca tacerile au rol egal cu vorbele. Sunt taceri prelungi si profunde, in ipostaze subtil studiate, care te apropie si mai mult de personaje.

Wyler cauta situatii melodramatice, dar le gaseste cu atata finete, ca nu deranjeaza, ci sensibilizeaza; de referinta ramane scena in care doamna si domnul Miniver (flegmaticul si haiosul Walter Pidgeon) incearca sa incropeasca o discutie nostalgica in hambarul zguduit de bombele care cad in jur.

Pana la Paradisul reconcilierii si vindecarii din The Best Years of Our Lives a trebuit ca lumea sa treaca prin Infernul din Mrs. Miniver, iar William Wyler a fost cronicarul neintrecut al acestor avataruri.

Un Oscar cu greutate

By Iulian in Filme 0 Comment

heiress1Exista Oscaruri care isi pierd valoarea in timp si unele care atarna tot mai greu pe masura pe anii trec si interpretarile pe care le-au recompensat par tot mai stralucite.

Oscarul Oliviei de Havilland in The Heiress pare a fi dobandit de zece ori greutatea initiala. Iata de ce.

Filmul regizat de William Wyler o pune pe eroina intre Scylla Si Caribda, adica intre un tata (Ralph Richardson) care are o parere proasta despre ea si un pretendent cam alunecos (Montgomery Clift), banuit ca i-ar vana averea. Initial, personajul Oliviei de Havilland indreptateste lipsa de consideratie din partea tatalui si o augmenteaza cu dezaprobarea din partea noastra, a privitorilor, fata de usurinta de a se lasa fermecata de primul barbat care ii acorda atentie.

Intre cei doi, eroina etaleaza o gama variata de trairi: sfiala extrema, supunere cvasi-oarba, incantare reprimata, insa socul minunat pe care il incerci urmarindu-i evolutia ce are loc dupa un anume moment critic. Metamorfoza Oliviei de Havilland e uluitoare si da greutate de osmiu statuetei pe care a castigat-o pentru acest rol. E o stralucire damnata in creatia ei, o stralucire pe care nu ti-o poti scoate din minte.

Ceilalti actori sunt pe pozitii de frunte, de asemenea. Ralph Richardson e specializat pe ridicat de sprancene si mici variatii de tonalitate, dar cum le foloseste! Urmarindu-l, e ca si cum am ne-am afla langa un artizan al carui mestesug de mult defunct, al carui ultim reprezentant este.

heiress3

Montgomery Clift are o prestatie mai de smecheras de anii ’50 ai secolului XX, mai degraba decat XIX, cand este plasata actiunea, dar, chiar si asa, acel ceva cu care nu te poti impaca din personalitatea pe care o transpune pe ecran e ingredientul care intregeste clestele in care este prinsa nefericita protagonista. Miriam Hopkins e raza de umor intr-o poveste altminteri trista, in rolul unei matusi vaduve, care adora sa faca pe petitoarea.

Ca regizor, William Wyler e discret, dar sigur. Se concentreza pe actori, fara a uita sa ii inconjoare cu mici elemente de decor menite a plasa temporal povestea, dar si a-i conferi un aer de drama universala.

Reiau ce spuneam la inceput. Departe de a fi fost atins de patina vremii, Oscarul Oliviei de Havilland a castigat consistent in greutate, incat ar fi nevoie de cativa oameni sa il care.

heiress2

Dubla lejeritate pariziana

By Iulian in Filme 1 Comment

Era o vreme cand Parisul era la moda. Reformulez, Parisul este tot timpul la moda.

Era o vreme cand Audrey Hepburn era la moda. Nu, nici asta nu merge, superba filiforma este tot timpul la moda, chiar au resuscitat-o virtual de la un moment dat.

Ce vreau sa spun e ca in decada a 6-a a secolului trecut au aparut doua filme foarte asemanatoare, care o au pe Audrey Hepburn in prim plan, se petrec in Paris si mai au o sumedenie de lucruri in comun, cel mai important fiind ca sunt excelente amandoua.

Cronologic vorbind, primul a fost Charade (1963), in care protagonista afla ca barbatul i-a murit in conditii misterioase si vede cum ii dau tarcoale diversi indivizi care pretind ca este in posesia unei fabuloase averi pe care i-a lasat-o defunctul.

Al doilea a fost How to Steal a Million (1966), in care Hepburn este nevoita sa fure statueta pe care insusi tatal ei o donase unui muzeu, pentru a preveni expertiza care ar fi aratat-o drept un fals si care l-ar fi distrus pe multiubitul ei papa, mare amator de reprodus si vandut Van Gogh-uri pretins originale.

Desteptaciunea lejera a celor doua pelicule le aduce impreuna. Situatiile se solutioneaza nu realist, ci printr-o inteligenta specific cinematografica, pentru care trebuie sa ai apetenta si toleranta, daca vrei sa savurezi un film, din acea perioada, mai ales.

2_Charade1

Foarte asemanatoare sunt si relatiile lui Audrey Hepburn cu actorii din rolurile principale. Despartiti de 30 de ani ca varsta, Cary Grant din Charade si Peter O’Toole din How to Steal a Million au in comun aerul fermecator-sarcastic cu care o invaluie si o seduc (sau se lasa sedusi, inca nu mi-am dat seama clar) pe superba filiforma. Aceasta, la randu-i, este ravisanta fara niciun fel de efort, iar procesele chimice dintre ea si partenerii de ecran sunt dense, ca poti sa le simti.

Rolurile secundare care ii inconjoara pe protagonisti sunt jucate de actori de cea mai buna calitate: Charade – James Coburn (oscarizat), George Kennedy (oscarizat), Walter Matthau (oscarizat); How to Steal a Million – Hugh Griffith (oscarizat), Elli Wallach (Uratul din The Good, The Bad and the Ugly, adica tot un fel de Oscar al posteritatii), Charles Boyer (cvadruplu nominalizat la Oscar si care a dus engleza cu accent frantuzesc pe culmile rafinamentului).

Exista si un actor comun celor doua filme – Jacques Marin – in roluri similare, de om al legii care e cu un pas, doi in spatele evenimentelor si care este iritat in cea mai mare parte a timpului, spre amuzamentul nostru, pe care il starneste cu figura-i simpatica.

Regizorii sunt, de asemenea, grei din bransa: poate ca William Wyler, cel care a ghidat How to Steal a Million din spatele camerei, este mai titrat (The Best Years of Our Lives, Mrs. Miniver, Ben-Hur), dar Stanley Donen compenseaza prin faptul ca a dat lumii un cadou inubliabil – Singin’ in the Rain – si chiar Charade poarta eticheta onoranta de „cel mai bun Hitchcock pe care Hitchcock nu l-a facut”.

2_Million1

Oricum, cei doi sunt impecabili in a sugera cadrul parizian in niste filme care se petrec mai mult de trei sferturi in spatii interioare. Cateva imagini scurte cu un colt de cafenea, un nume frantuzesc de hotel, un parc, Sena de departe sau pe fundal si poti sa juri ca esti acolo. Unde altundeva s-ar putea desfasura un mister care implica arta, cultura si o poveste de dragoste?

Initial, gandisem acest articol ca o comparatia din care urma sa reiasa care dintre cele doua filme este mai reusit. Dar ce atata adversitate, mi-am zis. Hai sa gandim cele doua filme ca pe doua fete ale unei monede din acest tezaur inestimabil care este cinematografia de calitate.