In mintea mea, Wong Kar Wai se leaga de un superlativ (un gen de eticheta pe care ma sfiesc foarte mult sa o atribui): cel mai frumos film de dragoste facut vreodata. Este vorba de In the Mood for Love (cu Maggie Cheung si Tony Leung), care este cea mai rafinata, induiosatoare si, in acelasi timp, umana, expresie a acestei istorii dintre barbati si femei care a umplut vreodata ecranul.

Dar sa ma scutur de fiorii care ma cuprind de fiecare data cand ma gandesc la aceasta capodopera si sa revin la Wong Kar Wai, un regizor care mi-a mai atras atentia si printr-un scurtmetraj din seria celor dedicate BMW-ului, caracterizat de aceeasi finete de a reda relatiile dintre oameni, totul pe fundalul unor melodii impecabil alese.

Cu Chungking Express, mi s-a lamurit un lucru: ca regizorii mari se duc pe doua directii – tehnicienii (Spielberg, Ridley Scott) si artistii (Bergman, Fellini). Wong Kar Wai apartine acestei din urma categorii, fara indoiala. Remarcabil in privinta lui este ca, desi chinez, opera sa are un aer cosmopolit, cu incaperi invaluite in fum de tigara, jazz si latino, dar si cu destule elemente care te fac sa nu ii uiti originea.

Cosmopolitismul din Chungking Express este chiar mai apasat. Fast food-ul care da si numele filmului comercializeaza diverse astfel de produse si Coca-Cola, are patroni chinezi, dar si angajati indieni, iar clientii sai sunt calatori din toata lumea popositi in gara unde se gaseste.

Filmat cand exuberant si dinamic, cand agale si nostalgic, Chungking Express prezinta doua povesti de dragoste si izbavire, care au ca punct plecare sau de convergenta mai sus numitul loc de procurare facila a mancarii. Temporal vorbind, cele doua segmente sunt inegale: o treime ii revine lui Takeshi Kaneshiro, trairilor sale tragicomice si ananasului pe care il consuma pana la ingretosare; restul de doua treimi il au in prim plan pe Tony Leung care sufera dupa o stewardesa buna de tot care ii fusese iubita o vreme si se consoleaza vorbind cu obiectele din apartament. Amandoi sunt politisti, apropo.

Pe amandoi ii vindeca cate o femeie: pe Kaneshiro o femme fatale, aranjata in cel mai pur stil noir, cu trenci scurt de ploaie, ochelari de soare si peruca blonda (curat Barbara Stanwyck din Double Indemnity), si care are afaceri dubioase cu niste indieni; pe Tony Leung o fiinta ciudata, flower power, care lucreaza la fast food ascultand Beatles cu sonorul la maxim, pare a avea carente grave in comunicarea verbala, dar, printr-o stratagema de care nu iti dai seama din prima, i-o scoate treptat din cap pe fosta cu scopul, destul de evident, de a i se substitui.

N-am sa va spun mai multe, scuza oficiala fiind ca e mai frumos din partea mea sa va las sa descoperiti voi insiva. In realitate, nu prea am cuvinte pentru fantezia, umorul si inspiratia scenariului. Care m-a palit de cateva ori in moalele sufletului prin sublimul lui, ceva ce mi s-a mai intamplat si la Oameni de hartie de Salvador Plascencia: Toti suntem nenorocosi in dragoste uneori. Cand mi se intampla mie, alerg. Corpul pierde apa cand alergi si nu mai ramane pentru lacrimi.

Interpretarile se contopesc cu scenariul si ii dau savoare. Toti pun umarul la frumusetea acestui film, dar cel caruia ii dau premiul meu de popularitate este Takeshi Kaneshiro, a carui bucata m-a fermecat mai mult, desi cealalta este clar mai complexa si mai induiosatoare. Actorul jumatate japonez, jumatate chinez, are acel gen de fata de portelan, incat nu iti vine sa il iei in serios. Dar exact finetea asta efeminata a trasaturilor ii serveste de minune aici, pentru ca in rolul sau are nevoie de naivitate, un pic de fanfaronada si de inima buna. Iar lui Kaneshiro ii ies excelent.

Chungking Express este bucuria de a trai, transpusa prin culoare, muzica si rasete.