Artele marțiale între mântuire și legământ

Atât de mult i-a luat lui Wong Kar Wai să-și termine filmul despre viața lui Ip Man, încât, între timp, a apărut cel cu Donnie Yen, care s-a impus ca biografie romanțat-bătăioasă a celui care a răspândit stilul Wing Chun în lume și i-a fost maestru lui Bruce Lee însuși.

Când, după o lungă gestație artistică, a fost lansat, The Grandmaster a contrariat și a dezamăgit.

Beteșuguri are, fără îndoială.

Un poet, precum acest cineast remarcabil care este Wong Kar Wai, rămâne un poet și va avea dificultăți în a alege detalii din viața reală a personajului și a le aranja într-o evoluție dacă nu realistă, măcar coerentă.

Filmul său pendulează între vagi informații istorice și o generală meditație asupra a ce înseamnă să te dedici unei arte marțiale.

În plus, The Grandmaster nu este decât pe jumătate, în cel mai bun caz, despre Ip Man.

Partea cealaltă, poate cea mai interesantă, o urmărește pe descendenta unei familii cu puternice tradiții în Kung Fu, care încearcă să recâștige o parte din moștenirea culturală a tatălui ei, după ce acesta i-o transmisese unuia care se dovedește a fi un ticălos. Pentru asta, e nevoită să aleagă între legământul cu trecutul și fericirea viitorului.

Nu sună rău, însă toate acestea înaintează greu, cu secvențe patetice care apar de nicăieri și care, uneori, nu duc nicăieri.

Protagoniștii au de furcă în a naviga această melasă narativă.

Tony Leung e în nota sa de competență obișnuită, fără a impresiona cu nimic. Mai plină de viață actoricească este Zhang Ziyi, care înfățișează o combinație de aroganță, melancolie și abnegație, umanizând filmul care riscă deseori să fie doar o etalare a abilităților regizorului.

Aceste abilități sunt deosebite, ce-i drept. Cred că The Grandmaster e prima producție de acest gen care îndrăznește să concureze cu Crouching Tiger, Hidden Dragon în materie de lirism al scenelor de luptă (nu includ aici Hero al lui Zhang Yimou, pentru că aceea a fost o pastișă asumată).

Fie că se desfășoară sub răpăitul ploii, în fumul și țiuitul unui tren cu aburi sau prin camerele luxoase ale unei ceainării, încleștările marțiale sunt un spectacol care absolvă pelicula de toate păcatele de mai sus.

Este poezia războiului, cântată încă din vechime de rapsozi.

Poezia corpului care, condus de o minte stăpână pe sine, săvârșește performanțe incredibile.

Un ideal de urmat, chiar dacă nu poate fi atins.

Chinezii intra in randul lumii

In mintea mea, Wong Kar Wai se leaga de un superlativ (un gen de eticheta pe care ma sfiesc foarte mult sa o atribui): cel mai frumos film de dragoste facut vreodata. Este vorba de In the Mood for Love (cu Maggie Cheung si Tony Leung), care este cea mai rafinata, induiosatoare si, in acelasi timp, umana, expresie a acestei istorii dintre barbati si femei care a umplut vreodata ecranul.

Dar sa ma scutur de fiorii care ma cuprind de fiecare data cand ma gandesc la aceasta capodopera si sa revin la Wong Kar Wai, un regizor care mi-a mai atras atentia si printr-un scurtmetraj din seria celor dedicate BMW-ului, caracterizat de aceeasi finete de a reda relatiile dintre oameni, totul pe fundalul unor melodii impecabil alese.

Cu Chungking Express, mi s-a lamurit un lucru: ca regizorii mari se duc pe doua directii – tehnicienii (Spielberg, Ridley Scott) si artistii (Bergman, Fellini). Wong Kar Wai apartine acestei din urma categorii, fara indoiala. Remarcabil in privinta lui este ca, desi chinez, opera sa are un aer cosmopolit, cu incaperi invaluite in fum de tigara, jazz si latino, dar si cu destule elemente care te fac sa nu ii uiti originea.

Cosmopolitismul din Chungking Express este chiar mai apasat. Fast food-ul care da si numele filmului comercializeaza diverse astfel de produse si Coca-Cola, are patroni chinezi, dar si angajati indieni, iar clientii sai sunt calatori din toata lumea popositi in gara unde se gaseste.

Filmat cand exuberant si dinamic, cand agale si nostalgic, Chungking Express prezinta doua povesti de dragoste si izbavire, care au ca punct plecare sau de convergenta mai sus numitul loc de procurare facila a mancarii. Temporal vorbind, cele doua segmente sunt inegale: o treime ii revine lui Takeshi Kaneshiro, trairilor sale tragicomice si ananasului pe care il consuma pana la ingretosare; restul de doua treimi il au in prim plan pe Tony Leung care sufera dupa o stewardesa buna de tot care ii fusese iubita o vreme si se consoleaza vorbind cu obiectele din apartament. Amandoi sunt politisti, apropo.

Pe amandoi ii vindeca cate o femeie: pe Kaneshiro o femme fatale, aranjata in cel mai pur stil noir, cu trenci scurt de ploaie, ochelari de soare si peruca blonda (curat Barbara Stanwyck din Double Indemnity), si care are afaceri dubioase cu niste indieni; pe Tony Leung o fiinta ciudata, flower power, care lucreaza la fast food ascultand Beatles cu sonorul la maxim, pare a avea carente grave in comunicarea verbala, dar, printr-o stratagema de care nu iti dai seama din prima, i-o scoate treptat din cap pe fosta cu scopul, destul de evident, de a i se substitui.

N-am sa va spun mai multe, scuza oficiala fiind ca e mai frumos din partea mea sa va las sa descoperiti voi insiva. In realitate, nu prea am cuvinte pentru fantezia, umorul si inspiratia scenariului. Care m-a palit de cateva ori in moalele sufletului prin sublimul lui, ceva ce mi s-a mai intamplat si la Oameni de hartie de Salvador Plascencia: Toti suntem nenorocosi in dragoste uneori. Cand mi se intampla mie, alerg. Corpul pierde apa cand alergi si nu mai ramane pentru lacrimi.

Interpretarile se contopesc cu scenariul si ii dau savoare. Toti pun umarul la frumusetea acestui film, dar cel caruia ii dau premiul meu de popularitate este Takeshi Kaneshiro, a carui bucata m-a fermecat mai mult, desi cealalta este clar mai complexa si mai induiosatoare. Actorul jumatate japonez, jumatate chinez, are acel gen de fata de portelan, incat nu iti vine sa il iei in serios. Dar exact finetea asta efeminata a trasaturilor ii serveste de minune aici, pentru ca in rolul sau are nevoie de naivitate, un pic de fanfaronada si de inima buna. Iar lui Kaneshiro ii ies excelent.

Chungking Express este bucuria de a trai, transpusa prin culoare, muzica si rasete.

Ma numesc BMW

Ma cunoasteti cu totii. Sunt una dintre cele mai de fala marci de automobile din lume. N-am nevoie de nicio prezentare, dar, ca sa-si merite carca de bani pe care o primesc, specialistii de la marketing au considerat ca nu imi strica un strop de publicitate in plus. Neconventionala, daca se poate.

Astfel ca le-a venit ideea de a realiza o serie de scurtmetraje in care apar eu, superbul BMW (stiu ca par trufas, dar trebuie sa recunoasteti ca asa e). Fiecare reprezinta o poveste aparte, cu un talc ce se dezvaluie abia la final. Ca sa pot sa imi joc rolul la un nivel cat mai inalt, trebuia sa am si un sofer. Realizatorii au gasit persoana potrivita in Clive Owen, un tip aratos, prea plin de el pentru gustul meu, dar care degaja acel aer de onestitate profunda, atat de necesara unui erou modern. Inutil sa mai spun ca, aflandu-se la volanul meu, s-a achitat cu o deplina suplete de sarcinile care i se ofera in fiecare scurtmetraj.

Care sunt niste veritabile bijuterii de stil; in fiecare am avut placerea de a colabora si chiar a da unele sfaturi cate unui formidabil regizor: dinamicul Joe Carnhan, veteranul in ale suspansului John Frankenheimer, explozivul John Woo, exuberantul Tony Scott, dezastruos de comicul Guy Ritchie, fantezistul Ang Lee, rafinatul Wong Kar Wai si liricul Inarritu (am inteles ca un tip cu un blog, Iulian Firea sau Firan, s-a luat de el, dar stiu din surse sigure ca pentru scurtmetrajul asta il apreciaza enorm – e chiar preferatul lui). Mickey Rourke, Stellan Skarsgard, Madonna, Don Cheadle, F. Murray Abraham (omul asta a jucat divin in Amadeus), Gary Oldman si raposatul James Brown au privilegiul de a imparti ecranul cu mine. Unde mai pui ca intr-unul dintre scurtmetraje (nu va spun care, ca sa le vedeti pe toate:D) apare Marilyn Manson cu o Biblie in mana!:)))

Asa ca, baieti cu bani din toate zarile, „lend me your wallets”, pentru ca, spre deosebire de rivalii mei de la Audi, Porsche sau Mercedes, eu pot fi subiect de poveste.