De la aparitia in 1901 a romanului Primii oameni in luna de H. G. Wells, s-au scurs destul timp si destule evenimente ca viziunea sa asupra modului cum oamenii vor aseleniza sa para desueta si chiar puerila. Numai ca o lectura profunda a cartii dezvaluie multe straturi de interpretare care asigura creatiei englezului o prospetime perpetua.
Domnul Bedford este naratorul acestei povesti; nu este un om foarte de incredere, pentru ca isi marturiseste cu multa nonsalanta problemele financiare, pe care spera sa le remedieze printr-o metoda destul de indoielnica: sa scrie o piesa de teatru, care sa aiba succes, sa ii aduca faima si bani. Retragandu-se intr-o statiune izolata, pentru a-si gasi inspiratia, dar si pentru a scapa de creditori, intalneste un personaj cu gesturi ciudate, pe nume Cavor, care se dovedeste a fi un savant genial, dar dezordonat, al carui scop in viata este sa descopere un material care sfideaza gravitatia. Mirosind posibilitatea unui castig colosal, Bedford se alatura eforturilor acestuia si, ajutati si de noroc, reusesc sa construiasca o sfera care ii poarta pe Luna. Ajunsi acolo, au de-a face cu niste creaturi bizare, asemanatoare insectelor, care par a fi cladit o societate destul de dezvoltata.
Initial, contactul are izul unei ciocniri intre civilizatii, asemanator celor dintre europeni si bastinasii de prin Americi sau Africa, astfel ca detalii despre acesti locuitari lunari nu aflam prea multe. La final, insa, Wells satisface curiozitatea pe care o intretine abil de-a lungul romanului si ne ofera o viziune cuprinzatoare si, in acelasi timp dilematica, asupra lor, pentru ca e greu sa decizi daca este vorba despre o utopie dezirabila si pamantenilor sau despre o distopie spre care omenirea se poate indrepta.
Cartea este senzationala, iar asta nu inseamna numai ca este excelent scrisa, ci si ca multe dintre pagini redau foarte inspirat senzatii pe care protagonistii le incearca: socul primului zbor in spatiu, impactul vizual al vegetatiei de pe luna (da, da si, desi e de neconceput in zilele noastre, Wells o face sa para verosimila), incertitudinea captivitatii, energia data de agresivitate, obisnuirea cu imponderabilitatea, lupta cu vidul.
Oamenii nu ies prea bine din acest SF. Fie ca e vorba despre duplicitate, de violenta, de lacomie sau de naivitate, scriitorul le ataca subtil, fara ca acesta sa-i fie obiectivul explicit, iar convingerea care se asterne dupa ultima pagina este ca, si daca nu suntem singuri in Univers, mai avem pana sa putem interactiona matur cu alte specii.
