Catharsis animat

Rar mi-a fost dat sa ma simt la finalul vreunui film de animatie cum s-a intamplat la Mary and Max. Nici anime-urile, care trateaza teme foarte adulte, nu m-au trecut printr-o asemenea suita de emotii, incat sa spun despre mine (precum in The Rhyme of the Ancient Mariner) ca am devenit un „om mai trist si mai intelept”.

O fetita uratica singuratica. Un barbat sociopat si obez singuratic. Hazardul ii aduce in situatia de a coresponda si de a deveni ceea ce in englezii numesc „pen pals”.

De multe ori constatam ca tragicul si comicul coexista intr-o opera literara sau cinematografica; am inventat chiar un cuvant – tragicomic – pentru a descrie o astfel de ingemanare. Dar nici acesta nu este suficient pentru Mary and Max, pentru ca acele doua componente ale sale stau totusi separate si intr-o succesiune clara, pe cand, in acest film, de la cadru la cadru si de la cuvant la cuvant, sari de la induiosare la tristete, de la rasete la ochi umezi, de la incantare la stupoare (wtf pentru cititorii de dupa 1989).

Mi-e greu sa descriu actiunea, dar mi-e foarte usor sa laud o sumedenie de alte aspecte: subtilitatea scenariului, care abunda in detalii de tot felul, vocile personajelor (Toni Collette, Philip Seymour Hoffman sau Eric Bana), figurile lor puternic caricaturizate, dar haioase si expresive, sau muzica, perfect companion al multitudinii de trairi pe care acest film le declanseaza.

Mary and Max este un film atat de frumos, incat nici nu mai are rost sa mai storci vreo morala din el.

Mi-ar placea sa am aceste figurine pe masute pentru living, dar la nivel de amenajare a bucatariei, nu mi-ar placea sa fie ca apartamentul lui.

2 Comentarii

Lasa un comentariu.