Dilema capodoperei

E greu ca, dupa o lunga suita de filme contemporane, sa comentezi unul clasic, asa cum este Hotii de biciclete, regizat de Vittorio De Sica.

Mai ales ca vorbim de o capodopera. Vedeti, tocmai asta e chestiunea sacaitoare! Sunt nevoit sa folosesc cuvinte care au fost atat de uzate, de multe ori fara nicio justificare, asa ca, acum, cine il aude, isi zice: ia uite si la asta ce limbaj de lemn are!

Numai ca, in privinta Hotilor de biciclete, nu am prea multe alternative. Cum sa il descriu altfel: o bijuterie, o productie grandioasa prin simplitatea ei, o incununare a artei cinematografice? Greu, greu…

Dificultatea e sporita si de subiectul aparent prea putin palpitant. In Italia de dupa razboi, viata e grea si locuri de munca sunt putine (e criza, ca sa le usurez decodificarea celor care si-au bagat cuvantul asta in baza vocabularului). Un barbat cu familie are sansa de a primi o slujba bunicica, dar are neaparata nevoie de o bicicleta. Sotia sa isi rupe de la inima si vinde asternuturile si indispensabilul mijloc de locomotie intra in posesia familiei. Numai ca, inca din prima zi de munca, omului ii este furata bicicleta, iar acesta porneste a doua zi, impreuna cu fiul sau, sa o gaseasca in labirintul orasului Roma.

Din aceasta simplitate izvorasc marile calitati ale filmului: realismul si intensitatea trairilor. Speranta, amagire, cearta, disperare, toate se succed si se impletesc, gratie interpretarilor tatalui si fiului. Ajung din nou in acel punct nevralgic – cum sa le descriu: remarcabile? impecabile? geniale?!?!

Senzatia de neputinta in a descrie o capodopera e pretul inevitabil pe care trebuie sa il platim pentru existenta ei.

Nu cred ca exista taxa mai draga mie decat asta.

4 Comentarii

  1. Vazut si placut. Film de referinta pentru multi regizori. Cu putine cuvinte as putea spune: uneori se intampla sa nu mai vedem padurea din cauza copacilor sau cum spunea Liiceanu, a persista in prostie inseamna a incremeni in proiect.

    Reply

Lasa un comentariu.