Dragoste de oameni remarcabili

comoara-grecilorScriam altundeva pe acest blog un citat al lui Marguerite Yourcenar potrivit caruia pasiunea pentru istorie este o forma de dragoste de oameni. Daca e pe asa, atunci Irving Stone a fost unul dintre cei mai iubareti scriitori ai tuturor timpurilor.

El a brevetat expresia „agonie si extaz”, care e obligatorie pentru comentatorii sportivi, si s-a aplecat cu netarmurita pasiunea asupra unui damnat genial al artei, Van Gogh. In Comoara grecilor scriitorul american il ia in vizor pe Heinrich Schliemann, neamtul maniac dupa Homer, care a vrut sa descopere Troia si, spre stupefactia celor care il credeau nebun, a reusit.

Romanul abunda in descrieri de sapaturi arheologice, proces care n-are nimic palpitant cand il citesti, dar Irving Stone n-a avut numai o uimitoare capacitate de a transforma istoria in istorii accesibile, dar a avut si un dram de fler scriitoricesc, asa ca isi construieste actiunea din Comoara grecilor pe relatia dintre Schliemann si mult mai tanara sa sotie, Sofia, o grecoaica pregatita pentru un mariaj obisnuit, care se vede, insa, atrasa intr-o activitate exclusiv masculina pana in acel moment, care ii devine draga treptat.

Relatia dintre cei doi, departe de a fi perfecta, este ce umanizeaza povestea unor excavatii a caror descriere, ma vad din nou nevoit sa recunosc, au darul sa extenueze chiar si pe cineva care a participat la asa ceva. Merita insa un prelung laudatio stradania scriitorului de a transforma descrierile lucrarilor de la Isarlik si Micene, redactate de Schliemann insusi, in material narativ.

Stone nu insista prea mult asupra controversei care inca il inconjoara pe neamt, referitor la modul cum a sustras comorile Troiei de sub nasul turcilor pe teritoriul carora le descoperise sau la presupusa contrafacere a unor artefacte acum deja consacrate. Aici e punctul in care scriitorul se intalneste cu istoricul – un istoric prezinta faptele sine ira et studio, iar un scriitor le lasa cititorilor privilegiul propriilor concluzii.

Ale mele sunt cam asa: fara sa fi fost vreo persoana prea agreabila, Heinrich Schliemann a dovedit ca suficienta staruinta (a.k.a incapatanare) te poate aduce in situatia de a-ti apropia visele de realitate. Dar iti trebuie bani de cheltuit, multi de tot. Si o nevasta intelegatoare.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru incursiunea in viata unui mare visator.

Lasa un comentariu.