Inainte ca Rickard Linklater sa aiba superba sa idee si rabdarea sa o puna in practica intr-un mod atat de stralucit, un alt mare cineast s-a aplecat asupra modului cum copiii resimt schimbari si evenimente din viata familiei lor.
Asemanarile sunt totusi vagi, pentru ca Fanny och Alexander nu ii urmareste doar pe copiii cu pricina, ci tinteste sa cuprinda mai multe personaje, mai multe psihologii si, mai ales, face din vizual un scop in sine.
Filmul lui Ingmar Bergam e lung, necesita rabdarea pe care o investesti si la Boyhood, insa provocarile sunt altele. Nu e asa savuros in micile momente, insa necesita tot atata atentie, pentru ca te rasplateste printr-o bogatie a limbajului cinematografic rar intalnita. Fiecare cadru ofera o gama de culori impecabil armonizate sau un unghi de filmare cu o profunzime subtila sau o figura umana asupra careia se insista pana ajungi sa ii conferi intelesuri peste intelesuri.
Povestea celor doi copii suprinde o dihotomie ideatica: lumea profana, expansiva, frivola si cea spirituala, inchisa, totalitara. Verdictul referitor la care dintre ele e preferabila pare a fi clar, insa Ingmar Bergman n-a fost un moralist simplu de patruns. Sunt scene tulburatoare, precum cele din magazinul de jucarii, care arunca umbra ambiguitatii asupra intregului film si il salta astfel de la nivelul de simpla fresca de familie.
Interpretarile din Fanny och Alexander sunt fara greseala, cu mentiuni pentru Gunn Wallgrem in rolul liderului matriarhal al clanului Ekdahl si pentru Jan Malmsjo in cel al episcopului, insa nici chiar acestia doi nu parut a scapa de colosala influenta a regizorului. In niciun moment nu mi s-a parut ca actorii si-au luat partiturile in propriile maini, tot timpul am avut impresia ca au jucat bine pentru ca Bergman i-a filmat in asa fel si in asemenea ipostaze si decoruri, incat sa le exploateze toate trasaturile.
Aceasta dovedeste, inca o data, ce binecuvantata a fost lumea cinematografiei ca l-a avut pe Ingmar Bergman.
