O carte despre nimic

Pe vremuri, cand faceam selectia redactiei unei reviste pentru tineri, i-am cerut unuia dintre candidati sa imi spuna, pe loc, ce idee de articol are; mi-a raspuns ca ar scrie ceva despre nimic, iar asta i-a cam daunat la sanse, dar expresia in sine mi-a ramas in minte. Oare e cu putinta sa scrii ceva despre nimic si, daca da, oare cum ar arata o astfel de temerara si futila incercare?

Insuportabila usuratate a fiintei de Milan Kundera s-a apropiat asimptotic de acest deziderat. Ii rog pe admiratorii cehului naturalizat francez sa nu sara imediat cu gura la mine, pentru ca nu am spus ca este o carte de nimic, ci una despre nimic. Ce-i drept, scriitorul nu foloseste exact acest termen, dar am ghicit eu ca asta s-ar ascunde in spatele teoriei pe care o dezvolta pe parcursul romanului si care este sintetizata in titlu.

Nimicul este o stare care macina suflete si constiinte, care se instaleaza si nu mai pleaca; e ca o boala, care pe unii ii rapune rapid, iar pe altii ii chinuie ani intregi, spre disperarea celor apropiati, care nu stiu cum sa le aline suferinta. Ce poti face impotriva nimicului? Nimic. Asta e drama care insoteste cele cateva personaje ale cartii: doctorul Tomas si libidoul sau, sotia Tereza si geloziile ei, amanta Sabina si inexplicabilitatea ei si Franz, un iubit ulterior al acesteia din urma, si aspiratiile lui.

Un neajuns al romanului este ca, pe alocuri, Milan Kundera incearca sa explice logic nimicul prin impactul Primaverii de la Praga din 1968, cand sperantele oamenilor intr-o lume mai libera au fost brutal reprimate de interventia tancurilor rusesti. Aceste momente ale romanului m-au lasat rece, nu pentru ca n-as avea simpatie pentru soarta elitelor care au cazut la nivelul muncilor degradante dupa instaurarea dictaturilor comuniste, ci pentru ca am un alt reper in aceasta privinta: Cosorul lui Moceanu a fost inventat de Moceanu + umorul ucigator al echipei de deratizare = Cel mai iubit dintre pamanteni.

Cand, insa, Kundera lasa deoparte angajamentul politic, riscantul pariu stilistic pe care si-l asuma ii iese de minune. Insuportabila usuratate a fiintei este o afisare fara retineri a autoritatii auctoriale absolute. Vocea narativa ne conduce cum si cand vrea prin faptele personajelor, are acces la gandurile lor si le stie trecutul, iar, uneori, nu mai face niciun efort sa se ascunda si ni se adreseaza direct, dand explicatii cu caracter sententios despre viata, dragoste, moarte sau libertate.

Ca sa-l oblige pe cititor sa inghita si sa-i placa un asemenea amalgam, un scriitor are nevoie de ceva remarcabil. La Victor Hugo in Mizerabilii, de pilda, avem protagonisti memorabili si conflicte morale pe masura, precum si o scriitura care nu-ti lasa loc de obiectii. La Kundera se pastreaza caracteristica scriiturii ultra-mestesugite, si, in lipsa figurilor marcante, impresioneaza modul cum dilata sau comprima timpul interior al romanului si cum slefuieste perceptia asupra relatiilor dintre personaje. Un exemplu schematizat: ea se duce la el si el o primeste; se intampla, foarte bine, trecem mai departe, ne vedem de lectura pentru ca, dupa sute de pagini, sa aflam motivatiile ei sau pe ale lui, care au radacini mai adanci decat ne-am fi deranjat sa ne imaginam. A intelege inseamna a simplifica, zicea un ganditor, iar Kundera ne demonstreaza ca avea dreptate.

Cand termini Insuportabila usuratate a fiintei, stii ca ai citit despre nimic, dar nu poti, in niciun caz, sa afirmi ca n-ai ramas cu nimic.

3 Comentarii

Lasa un comentariu.