S-a facut ca am vazut ambele meciuri ale Romaniei; doua victorii, sase puncte, golaveraj 6-0, toate bune si frumoase. Cred ca de mult nu mai simtisem o asa stare de impacare sufleteasca fata de oropsita nationala a Romaniei.
Asta pana am vazut un titlu pe un post de stiri sportive: „Brazilia, venim!” Am simtit ca mi se zbate pleoapa ochiului drept, semn ca ma enervez, desi n-as avea niciun motiv constient pentru asta. Daca veti ajunge in situatia de a da un examen la filosofie cu subiectul: Sintetizati cauzele epistemologice ale esecului Romaniei in fotbalul international in ultimii nu stiu cati ani, puteti sa invocati titlul de mai sus si impuscati in opt sigur. Daca detaliati prin enumerarea fotabalistilor si analistilor care si-au dat cu parerea dupa meciul cu Andorra, luati zecele fara probleme, pentru ca profesorul se va plictisi oricum sa citeasca atatea pagini.
Initierea ne deplina in privitul fotbalului a avut loc fix la Campionatul Mondial din ’94, acel moment de aur al generatiei zise a fi plamadite din acelasi metal pretios si, chiar daca imi chinui memoria si faca apel la cea a altora mai in varsta, singura declaratie pe care mi-o aduc aminte e a lui Ilie Dumitrescu, tavalit dupa un atac cu forta disproportionata din partea unui adversar, prin care a evocat partea anatomica a mamei respectivului. De fapr, viitorul colectionar de arta se referea la tabloul Inceputul lumii de Gustave Courbet, dar de asta mi-am dat seama mai tarziu.
In prezent, situatia e taman pe dos. Si, ca tot veni vorba de filosofie, l-am ascultat pe Rat ilustrand impecabil paradoxul cretanului. Spunea plin de gravitate capitanul nationalei ceva de genul: Se vorbeste prea mult acum, inainte se vorbea mai putin si erau mai multe rezultate si tot asa timp de vreo 10 minute, in care putea sa exerseze niste sprinturi sau pase lungi catre noii fotbalisti romani, care, recunosc, la meciul cu Estonia, cel putin, imi erau mai necunoscuti decat cei ai Ghanei.
Asa ca, romani, sportivi si spectatori deopotriva, taceti!
